Nu există cuvinte mai pline de sens decât acestea: nimeni nu rămâne. La întrevederea cu finitudinea, nu poţi să nu te întrebi, totuşi ce rămâne? Fizic, nimic. Un cufăr de haine. O cutie de bijuterii. Poze. Totul rămâne în tine. Prin tine. Cel ce mai citeşte şi mai vorbeşte. Tăcerea nu e valabilă în zilele ce le creionează mintea ta, “când îţi aduci aminte”. Şi a-i fi vrut să îţi fi adus aminte mai des. Doar că aşa se întâmplă de mult; nu e ceva nou. Prezentul îţi joacă multe feste. Toţi suntem şi nimeni nu stă. Distanţa ne desparte mai dureros decât durata apropierii; căci atunci suntem distraţi şi distractivi. Când a fost ultima oară când te-ai purtat cu cineva ca şi cum ar fi pentru ultima oară? Pentru ce vei aprecia fiecare om în parte cu care ţi-ai împărţit viaţa, fie şi măcar pentru 1 minut?
Nimeni nu rămâne. Nimeni să constate ce a rămas. Rămâi doar cu tine şi prezentul continuu. incontinuu analizându-ţi faptele şi judecăţile..iar tăcerea este acolo ca martor la ce se întâmplă.
Dar..şi mai departe? Mergi?
Photo: Leaving Eden by bucz