Entertrainer a publicat în eterul internetului o idee care merită mai multă atenție. Poate că intenția a fost un pamflet, dar având în vedere lipsa de bani din bugetul național, precum și împleticeala Guvernului de a găsi noi metode viabile de taxare, poate chiar ar trebui să legalizăm cerșetoria. Continue reading “Sa legalizam cersetoria”
1 an de Protest la Arad
Pe 13 ianuarie se împlinește un an de zile de când au început protestele (ne-autorizate) împotriva conducerii centrale și locale a lui Băsescu (PDL).
Revolutia intarziata
Aseară a fost pauză la concertele nocturne (a se citi zgomotele) din cadrul Zilelor Aradului. Până și puținii protestatari din fața Primăriei, cei care nu s-au oprit odată cu venirea primăverii, au ținut seara liniștită prin nicio scandare. Ce puteai auzi era doar trenul.
Într-o oră trec cam 6 trenuri prin oraș. Le poți auzi ecoul roților apăsând sacadat șinele. Asta face ca ora să treacă extrem de repede în această ciudată liniște urbană. Îmi amintesc că la școală, orele durau cât o zi, iar într-o pauză de 10 minute făceam atât de multe lucruri. Acum, timpul parcă ”nu mai are răbdare cu noi”. Continue reading “Revolutia intarziata”
Tricoul Revoltei
Multe persoane mă întreabă, cu stupefacţie de multe ori, de ce port un tricou cu CCCP. Având în vedere ideile pro-democraţie şi dorinţa exacerbată pentru impunerea libertăţii la mai toate nivelele, promovarea regimului comunist m-ar face un membru plin în conducerea Clubului Ipocriţilor Români. Dar nu e vorba de ipocrizie, “trădare” sau teribilism aici. Nu e vorba nici de regimul comunist în sine.
În asemenea manieră în care “rebelii” români dinainte de 1989 şi la începutul anilor 90 purtau cu mândrie semnul libertăţii americane (vulturul şi iniţialele Statelor Unite ale Americii), consider oportună sigla CCCP ca semnal de alarmă asupra lipsei de libertate, în adevăratul sens al cuvântului şi al simbolului de pe tricourile din anii 90. Cineva ar putea spune că încă nu a trecut o perioadă îndestul de lungă ca rămăşiţele fantasm-ideologice ale soviet-comuniştilor să se disipeze complet din mentalul colectiv. Şi asta explică aceste zvâcniri comportamentale. Iar tineretul care nu a trăit la plină intensitate opresivă CCCP-ul, promovează un soi de promisiune deşartă a “unui sistem dovedit ineficient”. Nu aş fi de acord în totalitate cu acel cineva.
Poate că, în felul în care a fost aplicat, a fost un sistem ineficient. Dar nu cred că am ajuns, atunci în 1992 odată cu desfiinţarea Uniunii la destrămarea opresiunii şi instalarea libertăţilor. DA, sigur, sunt tot mai multe libertăţi ! Şi mulţumesc din suflet celor care au crezut şi au luptat pentru asta cu toate forţele şi tot sângele lor. Dar să crezi că asta a rezolvat tot, iar cei care spun că duc războaie în numele libertăţii chiar doresc libertatea, şi responsabilitatea ta este să plăteşti taxele pentru ca lucrurile astea să aibă loc…e trist.
În primul rând că Libertatea este o stare mentală. Nu pot să o importe americanii, ruşii, Bruxelles-ul sau Islamabad-ul. Nu putem împrumuta câteva miliarde de libertăţi de la Fondul Monetar Internaţional şi nici atrage fonduri europene nerambursabile pentru libertate. Pentru că aceasta nu se cumpără, aşa cum nu se poate pierde la masa negocierilor. Am schimbat sistemele (opresive) între ele. Şi când simt că îmi sunt încălcate libertăţile, voi găsi o metodă cât mai directă şi mai simplă de a semnala asta.
Un tricou cu sigla CCCP e semnal pentru cei care au uitat de ce oamenii au vrut să termine şi să desfiinţeze regimurile comuniste. Acum, să vezi că motivul libertăţii şi democraţiei e folosit doar când e util pe plan geopolitic celor care erau invocaţi cu speranţă pe trupurile flămânde ale românilor şi est-europenilor…e revoltător. Şi de aceea, tricoul cu vechiul rival al SUA şi al “lumii libere” este un strigăt de revoltă: dragi porci din Ferma lui Orwell, varianta 2.011,
NU aţi reuşit să onoraţi promisiunea !
Lecţia de acasă
De ce apare la începutul lunii mai un amendament la Codul Penal, conform căruia insultarea unui organ de impunere a ordinii atrage după sine închisoarea de la 1 lună în sus?
Pentru a pune la respect pe interlopii ce doresc să pună stăpânire pe oraşele patriei noastre! Sau..?
Minunat! Soarele răsare timid peste capetele şepciuite ale unor septuagenari. Jos pălăria unor oameni care au îndurat atâta şi pentru care săptămâna trecută a semnalat ultima picătură. Stimă pentru oamenii care nu au energia necesară de a mai sta în picioare 8 ore pentru un salariu de 6 milioane, dar care au găsit forţa de a sta 12 ore în fiecare zi la îmbrânceală cu jandarmii şi forţele de protecţie a Statului.
Personal îmi e ruşine. În primul rând că sunt student. Că această forţă a “societăţii civile” este astăzi poate cea mai parşivă, surclasând chiar şi liderii politicizaţi ai Sindicatelor. Cu tot numărul lor mare, studenţii nu au tăria de a se împotrivi cu adevărat. În al doilea rând că nu am învăţat, noi, ăştia recenţi de 2 decenii ce înseamnă să te respecţi pe tine mai întâi. Un protestuţ aici, altul poimâine. Ee,vin zile mai bune dacă nu reuşim o bursă mai mare; sperăm..
Un rahat! Trebuie să vină oamenii care nu au luxul de a aştepta zile mai bune ca să trezească o generaţie supraoptimistă în iluzia viitorului şi a unei străinătăţi paradisiace?! Dragi părinţi şi bunici, nu ne-aţi bătut bine când a trebuit, în copilărie. Să simţim cât de important e prezentul. Ameninţarea cu posibilitatea unei viitoare bătăi ne-a făcut să avem niciun respect pentru “acum”.
Un început e bun. Dar de 4 zile oamenii aceia, alături de Sindicate sunt în stradă şi fără niciun rezultat. De ce să dea socoteală Ministrii? De ce să deschidă ochii, urechile şi inimile Fu(ne)rii? Ei nu au putere de decizie reală. Sunt nişte manechine; ce e drept, mai urâte decât orice manechin de la magazinele Hong Kong. Invitaţii la discuţii?! Ziua de mâine semper promisă! “Ha!” ne râd pe sub ochelarii semi-fumurii. Adevărul este că nu se simt ameninţaţi. Sus în castelele lor de piatră, flancaţi de jandarmi şi poliţie, sunt departe, foarte departe de vijelie. Şi nici n-a început grindina.
Degeaba se strâng oamenii la Palatul Victoria. Degeaba vor Jos Guvernul (de Respect nici nu mai încape îndoială). Iese Boc, intră rezervele. Degeaba pichetăm Prefecturile. Măcar de ar fi cineva acolo! “Să nu implicăm copiii în aceste măsuri de criză” ne îndeamnă Funeriu. Dacă vrem salarii mai mari să lucrăm în străinătate, ne sugerează directorul CNADNR. Poftim?! Cine implică copiii? Dacă scazi salariul unui părinte cu o pătrime cine suferă? Şi ce dacă intră România în incapacitate de plată?! Nu contează că de când aţi administrat România ea a fost incapabilă de producţie reală? Voi nu păţiţi nimic. Pentru voi România este o altă realitate. “Grecismul” este la ce îndemnaţi să nu recurgem.
“Dacă populaţia va fi nemulţumită, dacă programul va fi un eşec, nu FMI va fi responsabil, ci instituţiile statului român, începând de la preşedinte până la cea mai mică instituţie din angrenajul statului.” Însă e adevărat că “Ţara nu este a preşedintelui sau Guvernului.” ne-o spune de la pupitrul său transparent-albastru Preşedintele. Da. Aşa e.
Din păcate, ţara e a persoanei din funcţia de preşedinte, a fiicei europarlamentar, a fratelui în negoţ cu arme, a ministrului de transporturi şi clica lui, a ministrului de turism şi familia ei, a ministrului de economie şi prietenilor lui , a primarilor fini de preşedinte, a prefecţilor verişori de miniştri, şi aa,da era să nu văd persoana primului ministru şi a terţilor nepoţi, nepoate, cumnate şi veri ai săi. Şi atât şi atât de mulţi alţii.
Ei ne-au adus frustrarea, stresul, grijile acasă.Noi de ce să nu le întoarcem favoarea? Nu mâine, azi! Ca să nu cădem în “thailandism”.
photo by Dario Castillejos, Dario La Crisis