Cu toate că titlul articolului de pe aradon spune că Arhiepiscopia ii indeamna pe aradeni sa voteze, nu e vorba de alegerile parlamentare ce vin în acest început de decembrie (pe data de 9 ca să fiu mai exact). Ci despre un proiect de-al Arhiepiscopiei intitulat Centru multifuncțional pentru copii și familie. Dar de ce se vorbește de vot? Continue reading “Centru multifunctional pentru copii si familie”
Furism, democratia romaneasca
Când ți se întrerupe curentul electric de la rețeaua centralizată ancorată doar de stâlpul de beton, conștientizezi că întreaga societate depinde, chiar dacă exagerat evocate, de o serie de instituții care îi asigură funcționalitatea: școala, spitalul, poliția, piața, barul, televizorul, dar și parlamentul, consiliul, judecătorii sau președinții.
Ce pățim când aceste cabluri de electricitate sunt furate? Peste noapte, sau în plină zi, te poți trezi că nu mai primești curent de la rețea. Și dintr-odată devii anarhist fără să înțelegi măcar originea conceptului sau ce presupune în mod concret acest lucru din partea ta. Continue reading “Furism, democratia romaneasca”
Noaptea Minții
Expresia nostimă își are originea -nu în din România, cum ar crede mulți- ci în îndepărtata Asie. Această alăturare a cuvintelor ”noapte” și ”minte” pare să îi aparțină lui Confucius (Kong Fu Zi), filosof ce a trăit între 550 î.Hr. și 470 î.Hr., care ar fi afirmat că: Ignoranța este noaptea minții, dar o noapte fără lună și stele.
Mai mult decât oricând, expresia ”Noaptea Minții” pare să descrie lumea din România de azi. Nu știu de cât timp nu au mai existat așa mulți oameni care să creadă fără să cerceteze. Parcă istoria umanității (și a României recente – 2009!) nu i-ar fi învățat nimic. Dar fără să exagerez, am să detaliez ceea ce zilele acestea circulă ca adevăruri faptice în accepțiunea unora:
ROMÂNIA NU MAI ESTE STAT DE DREPT Continue reading “Noaptea Minții”
Monarhia Republicii
Reuters scrie că românii îşi pierd răbadarea cu politicienii care sunt interesaţi mai degrabă să se certe decât să pună în discuţie probleme care pun în dificultate al doilea cel mai sărac stat din Uniunea Europeană. – JURNALUL NAȚIONAL
Mă bucur într-un fel că există acest conflict între Președinte și Prim-ministru. Continue reading “Monarhia Republicii”
Trei pentru partid: Fripturism inițiativist
Nu aș fi scris despre campania electorală a unuia dintre cei mai corupți primari din România (pe lângă A.Solomon de la Craiova, primarul actual al Aradului are atâtea puncte negative atât în investigațiile procurorilor, dosarele pe rol din Tribunalele României, cât și în ”afacerile” din oraș, fie ele imobiliare, publicitare, șamd), dacă nu ar fi dat naștere în oraș unui sentiment de altfel omniprezent în societatea noastră: oportunismul.
Mai bine zis, nu a dat naștere, ci a adus-o din nou în prim planul politic arădean și românesc. Bine, nu e nicio supriză pentru nimeni că tot pdl-ul și trădătorii (unpr,foști PSD-iști, PNL-iști și PC-iști) afiliați lor sunt cei mai bine caracterizați de cuvântul oportun. Atât când vine vorba de transhumanța de la stânga socialistă europeană la dreapta populară peste noapte, cât și traseismul discursiv, de la luptători anti-corupție la frați siamezi cu corupția, odată ce au avut acces la banii publici.
Dar adevărul (trist) de astăzi este acela că prin campania electorală mascată (cât mai e de mascată nici nu mai știu) a PDL-istului Gh.Falcă, 3 pentru Arad, s-au scos dintre crăpăturile clădirilor prost-întreținute din oraș, toți oportuniștii pentru bani publici.
Fripturismul
noua ideologie a celor peste 20 de oameni care s-au ”înscris” în campania electorală mai sus numită este foarte bine definită. Mai ales atunci când aceștia se ”disculpă” prin afirmații de genul îmi promovez proiectele. Deoarece, în cele mai multe cazuri, noii PDL-iști nu au avut aceste proiecte (politice) bine definite până atunci. Iar dacă doar când se ivește o ocazie te expui cu ”proiecte”, ești un Oportunist.
Este mai mult decât atât, este fripturism pentru că nu vorbim de o oportunitate gen inovație tehnologică sau științifică, una de tip instituțională (vezi integrarea în U.E. sau NATO) sau chiar una de afaceri (ex: se vinde ieftin o livadă de meri în județ). Ci de una care implică bani publici în mod direct.
Politic vs. Electoral
- Cei care înfierează oamenii cu apartenențe politice clar delimitate sunt cei care au o problemă cu libertatea de expresie și opinie.
- Cei care se implică în proiecte clar electorale, fără ideologii sau proiecte politice (sunt acele formulări pe termen lung bazate pe valori puternice, în caz că ”consilierii 3 pentru Arad” nu știu asta), cu ”inițiative” răsărite peste noapte, activi în acest sens doar în pre-campanie, sunt expresia definitorie a oportunismului electoral.
- Iar cum aproape toți dintre acești inițiativiști nu sunt sau nu au fost afiliați la banul public (excepție cei care deja sunt cunoscuți ca fiind ”câștigătorii” evenimentului electoral), oportunismul lor se transformă în fripturism.
O spun ca să nu existe dubii: cred că nu e culpabil să fii politic, dar ești ”vinovat” dacă ești strict electoral.
Vinovat în termeni de încredere și sinceritate. Pentru că nu ar trebui să aibă cineva vreun sentiment de vinovăție dacă se implică în procesul decizional și electoral local. Este chiar încurajat! Dar dacă ești electoral, ești 1 dată la 4 ani. În momentele acestea se pot face alăturări tip struțo-cămilă, gen PDL+PER(+PNȚCD?). Neavând convingeri politice (partinice sau nepartinice) clar exprimate public de-a lungul timpului, dublate de proiecte sustenabile credibile, ești doar electoral … o apariție fantomatică periodică cu scop clar de a câștiga doar voturile oamenilor și instalarea într-o funcție publică.
Să aveți poftă !
De ce Romania nu vrea sa fie dictatura
Unii ar spune că este. Într-o măsură și în unele domenii au dreptate. Dar de ce nu e complet dictaturizată? Unii ar spune că suntem pe drumul ăla, dar încă nu am ajuns acolo. Motivul principal pentru care România nu e dictatură este următorul:
Românii nu vor dictatură.
Când te uiți însă la aleșii românilor (deputatul Cezar Preda – PDL cu procurorizarea agenților SRI, primarul Gh.Falcă – cel cu interzicerea adunărilor publice, președintele Băsescu – cel cu tăierea pensiilor și încălcarea Constituției), ai spune că ”așa vor să fie conduși românii”. Că doar au fost aleși, iar prostimea pare că vor să îi aleagă din nou (din sondaje cel puțin; încrederea în Băsescu e în creștere de la începutul anului).
Democrația este totuși cel mai bun sistem perfecționat până acum.
Rămâne perfectibil, dar este cel mai bun la momentul de față.
Mecanismele democrației parlamentare permit luarea unor decizii care să mulțumească (cât mai mult din) populația unei țări. Deoarece acest model nu este făcut strict pentru majorități (îmi place să le numesc minorități majoritare – diferența dintre majoritatea aleasă și minoritatea din opoziție poate fi, ȘI ÎN ROMÂNIA A ȘI FOST în 2008 de câțiva parlamentari, adică aproximativ câteva sute poate chiar zeci de mii de persoane care și-au exprimat votul). Și modelul funcționează în România – dacă un singur element ar fi în limitele sale: Președintele.
Gustave Thibon spunea la un moment dat că nu te poți plânge de un lucru sau un sistem care a adus rezultate benefice unui grup dacă tu nu ai avut la dispoziție și ai aplicat un lucru sau un sistem care să aducă rezultate mai bune altui grup. Cu alte cuvinte, lucrurile stau așa cum stau fiindcă nu a existat o situație care să fie ”mai valabilă” pentru starea de fapt din acel moment.
Așadar, ”ne culcăm cum ne-am așternut” devine o sintagmă ancorată în realitate și în practică.
Decalajul față de funcționalitate și importanța relevantă pentru noi în cazul ăsta: Cum spuneam într-o altă postare, președintele are funcții precise. La noi, și-a ieșit din acestea. A preluat cele ale unui Prim-Ministru. Lăsând la o parte servilismul dl.Emil Boc și disciplina de partid a PD-ului, instituțional am ajuns la un blocaj din cauza Președintelui. Funcția sa de mediator a fost anihilată atunci când a preluat –în practică– prerogativele de șef de Guvern.
În mod normal, un prim-ministru și cabinetul său (mă refer aici la susținerea și activitatea partidelor de la guvernare) au o viziune pe care o propun țării. Dacă aceasta nu este în concordanță cu reprezentanții cetățenilor în Parlament, inițiativele legislative ale guvernării întâmpină opoziție. Și din această opoziție de gândire și ideologii, ar trebui să rezulte concesii, în urma cărora cea mai mare parte din români sunt mulțumiți de către decizii. Pentru că < CEA MAI MARE PARTE > nu înseamnă procentele de 1 sau 5 % prin care s-au câștigat alegerile de către o tabără politică. Oamenii nu votează exclusiv pe baza ideologiilor (mai ales că în România, ideologia partidelor e în gri, nu în alb și negru) și nu țin la opțiunile lor politice pentru o perioadă atât de îndelungată cum e cea de 4 ani.
Justițiarul.
Reluând ideea lui Thibon, când alegem ceva, nu GREȘIM. La momentul acela, este perfect validă alegerea. Așa se explică ”nevoia” românilor de a avea un președinte-jucător. Cel ce era din sistem, îi știa punctele tari și cele slabe. Era destul de ”puternic” pentru a se duela cu ”Bestia” Corupției din România (întruchipată atunci de Năstase și oamenii săi).
Și lumea l-a ales pentru acest lucru. Dar în același timp, au ales – prin PNL și Alianța D.A. – o liberalizare față de politicile anterioare strâns legate de intervenția și ajutorul Statului. De aceea am avut o neconcordanță între președintele-jucător și o democrație parlamentară funcțională; în plus, Partidul președintelui acționa în Parlament și în Guvern ca opoziție.
Astăzi
Faptul că legea asistenței sociale nu a trecut acum câteva zile prin Parlament în forma dorită de inițiatori este un lucru N O R M A L într-o democrație funcțională. Astfel de lucruri se pot întâmpla; nu e sfârșit de lume, nici de buget național.
Ceea ce nu este N O R M A L și care agravează funcționarea democrației în România:
- Fapul că Președintele îndeamnă Guvernul să-și asume răspunderea (o procedură gândită pentru situații excepționale)
- Faptul că Președintele pune presiuni asupra parlamentarilor pentru a nu vota împotriva Guvernului la o eventuală Moțiune de cenzură a acestuia.
SOLUȚIA: nu un președinte-jucător. Doar că nu aceasta e soluția ”cea mai valabilă”. Până în 2014, România poate deveni dictatură, chiar și fără voia ei. S-a mai întâmplat prin anii 50. Și atunci, și acum pare-se, prin pârghii Legale (legislative și de procedură). Așadar, soluția potrivită ar fi – A T E N Ț I A sporită la procesele legislative.
Ce-i de făcut cu România practicantă
?
Am participat în urmă cu un timp la o dezbatere publică. Aceasta a avut prilejul de a fi consiliată de președintele Academiei de Advocacy din România. Managerul public, Claudia Macra, care e în același timp și responsabilul relației cu societatea civilă din cadrul Primăriei, a avut în marea parte a evenimentului un comportament echidistant față de elementul decizional politic al cărui iraționalitate în gândire și planificare era atacată și care (inițiatorul proiectului dezbătut de altfel) nici nu era măcar prezent la dezbatere.
Rămân puțin în domeniul Politicilor Publice. Mi-a intrat în atenție, în cadru universitar, modelul Noului Management Public. Care, printre altele, precizează < Distincția clară între persoane numite politic și manageri publici >.
În Arad, oare cum stau lucrurile ?
Doamna Macra mi-a demonstrat, într-o altă dezbatere, spre sfârșitul căreia intrase și se așezase dosit în sală, primarul actual Gh.Falcă, (tot inițiator al proiectului dezbătut la acea dată) că nu se poate delimita de cvasi-dependența politică a funcției pe care o ocupă. Aceasta intrase într-o serie de acuze la adresa participanților, cu un evident caracter de mulțumire a ”șefului”. Sigur, în teorie pregătirea managerului public este mult mai înaltă decât cea a unui funcționar public. Drept urmare, și prestanța dar și remunerația este mai mare, iar tentația de a fi părtinitor politic ar fi astfel înfrânată. Este un soi de tehnocrat, de pe urma căruia doar ai beneficii, și fără de care ai lacune – și în management și în imagine; vezi cazul Ministrului de Finanțe în Guvernul Boc 3 – Sebastian Vlădescu.
Doar că teoria sună bine, cu practica stăm mai greu.
În România, Președintele are 4 funcții atribuite prin Constituție. Una de reprezentare, alta de garant al independenței, unității și integrității teritoriale a țării, încă una de veghere la respectarea Constituției, și nu în cele din urmă, una de mediere între Puterile Statului.
Nicăieri în fișa postului nu spune că el se ocupă cu politicile sociale, cele fiscale sau administrative. Constituția a fost bine gândită de către Mihai Constantinescu: o persoană care veghează asupra respectării drepturilor, libertăților, precum și a textului legislativ fundamental al țării (Constituția însăși), nu are voie să se preocupe cu nivelul impozitării, politicile publice sau costurile electorale ale unor decizii guvernamentale.
Așadar, cum facem teoria să fie validă și în practica românească ?
Micșorăm ciclurile electorale (de la 4 ani la 1 sau 6 luni !) permanetizând comportamentul electiv-participativ ? Înființăm comitete și comiții de supraveghere cetățenesc-justițiare asupra politicienilor și managementului public ?! ”Ce-i de făcut” întreba și Lenin când sistemul de atunci părea să nu mai fie de suportat. În Vest s-au făcut concesii: ziua de lucru de 8 ore, week-end liber, protecția muncii, sindicalizare, protecție socială. Astfel s-a evitat furia proletară ce a făcut din Armata Roșie personificarea sângelui curs în numele egalității. În Est, ne-am împleticit de tancurile altora. Acum suntem cât de cât liberi – de independență nu sunt prea sigur.
Ce facem, totuși ?
Ne fălim cu straie de democrație pe bulivardul Europei, dar acasă goliciunea este într-atât de urâtă încât ne e teamă să ne uităm în oglindă. Zicem că vrem democrație dar nu ne comportăm democratic. Deoarece, până la urmă sancționăm productiv comportamente și concepte pe care le considerăm neadecvate și dăunătoare SAU adoptăm o poziție pasivă și indignată?
– mâine: –