Nu este știre nouă faptul că România a făcut progrese în ceea ce privește liberatea economică. Nici că electorii din România preferă să voteze după cum le dictează inima (sau stomacul?), nu creierul. Așadar, care e noutatea? Politicile concrete pe care le aplică decidenții când dețin puterea de decizie este inversă față de politica asumată de politicieni. Continue reading “Libertatea economica, semnul pubertatii electorale?”
1 decembrie cu Palestina la ONU
Cu toate că nu am urmărit așa intens ca procesul electoral intern, faptul de a fi petrecut o perioadă de timp în Marea Britanie își spune cuvântul în materie de Orient Mijlociu; tema Israel-Palestina este dezbătută în fiecare jurnal de știri, în fiecare zi. Iată că, pe lângă faptul că astăzi România își serbează pre-ziua Zilei Naționale, o știre s-a evidențiat în peisajul mediatic autohton: Palestina a obținut statutul de observator la ONU. Continue reading “1 decembrie cu Palestina la ONU”
Sa faci bani!
De câte ori nu este afișat pe site-urile de motivare sau stă scris în paginile manualelor de profesionalizare că pentru a avea success în ceea ce faci, trebuie să unești necesitatea cu plăcerea. Dar de sfatul să faci bani ați auzit? Continue reading “Sa faci bani!”
Iancu si dreptatea…în pace
De aproape când mă știu, în holul casei stă agățat pe perete un tablou portret al lui Avram Iancu. Îmi amintesc și acum de excursia la Țebea la care am mers împreună cu familia când încă eram în școala primară.
Poveștile romanțate despre lupta lui Iancu împotriva stăpânirii austriace și maghiare s-au disipat ani mai târziu când citisem mai mult despre întâmplările de atunci. Despre crimele și violențele la care au fost supuși mulți transilvăneni; era până la urmă război. Mai mult a fost dezamăgitoare relatarea sfârșitului acestui om, considerat azi erou al Țării Moților. Continue reading “Iancu si dreptatea…în pace”
Lumea mea. Profesionalizare
Sunt conștient că există viață după orice vot. Am spus-o și înainte de 9 iunie, o spun și înainte de 29 iulie. Lumea continuă indiferent de rezultatul unor alegeri la care ne prezentăm. Nu va mai fi la fel, asta e sigur. Așa cum lumea noastră nu e la fel după fiecare alegere pe care o facem. Iată lumea mea.
Am avut o discuție la sfârșitul săptămânii trecute cu un vechi prieten și coleg de liceu. Povestind despre inevitabila traiectorie a orașului nostru natal spre ruralizare, am atins un subiect sensibil pentru niște tineri ca noi: profesionalizarea. Mircea îmi spune că nu credea că Aradul i se va părea un loc așa de sterp și șters. Nu este de vină nici orașul care l-a adoptat, Cluj-Napoca, acea aglomerare de gri și sărac în resursă umană în afara anului universitar. Nu e de vină nici măcar locul de muncă, în care timp de 8 (+1) ore intri într-un automatism demn de paginile lui Orwell, iar când sună ”de pauză” cauți un loc de pășunat, pentru ca peste exact 1 oră să fii înturmat înapoi. Nu. Percepția privind deșertificarea orașului are legătură directă cu posibilitatea construcției unui viitor aici; prin termenul de viitor înțelegând în primul rând blocul profesional, iar apoi cel personal.
Profesionalizarea unui individ are multe valențe. Din fericire (sau nu) majoritatea din jurul meu sunt încă la început de carieră. Anii pe care i-au acumulat într-un domeniu rareori depășește 5 ani. Unii încă își definitivează studiile. Prin urmare, despicarea acestui subiect nu are prea multe fire, ci o direcție pur subiectivă – așa cum este și blogul acesta în definitiv.
Am purtat discuții cu Zoli, Anca, Sorin, Denisa, Mircea, Andreea, Alex, Olga, Gorgan, Ada, Vlad, și Larisa, despre timpul de lucru, oportunitățile de avansare, calitatea actului de lucru, profitabilitatea activităților dintr-un domeniu sau altul, cantitatea ramificațiilor existente în domeniile de profesionalizare precum și despre condițiile psihologice favorabile dezvoltării pe termen lung.
De la început (școala generală) ni se spune indirect să nu schimbi ceva dacă nu ai siguranța unei situații mai bune. Adică nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard. O notă de conservatorism aș spune eu, dar acest lucru poate fi valabil mai târziu când te gândești dacă să schimbi liceul, facultatea, domciliul sau locul de muncă. Cu orice salt în necunoscut vine și un risc. Acesta a fost calea pe care umanitatea a cunoscut progresul până acum. Cel mai bine ar fi să ai anumite siguranțe (safety nets) dar să nu rămâi prizonierul lor.
Tot așa de bine ar fi dacă ai face 8 sau mai multe ore pe zi ceea ce îți place (crezi că îți place). Dacă ai ocazia asta, fă-o cât timp îți permiți. Pentru că, s-ar putea să vină momentul în care s-ar putea să faci ceva ce nu tocmai îți exaltează sufletul. Dar chiar și atunci gândește că faci asta dintr-un motiv, fie că e vorba de independență financiară sau libertatea de a decide, așa cum sunt înțelese azi aceste concepte prin intermediul cumulului de bani. Nu trebuie să uiți să faci acel lucru pe care ți l-ai propus și pentru care ajungi să zâmbești doar gândindu-te la el. Aici intervine și dimensiunea personală a fiecăruia: cât de determinat ești să atingi acel ceva.
Incertitudinea deciziei
Problema în fond este că nu știi dacă alegerea pe care o faci îți va satisface toate nevoile (financiare, psihologice, de dezvoltare etc.) sau așteptările pe care le ai de la propria ta persoană. Mai greu este până decizi, la intersecția de drumuri, dacă a sosit momentul pentru care ai așteptat și pentru care zâmbeai, sau mai trebuie să aștepți.
Și mulți oameni aflați în Arad și între 20 și 30 de ani pun în echilibru toate aceste lucruri la intersecția lor de drumuri profesionale și personale. Chiar și când ai încercat o idee, un drum pe care credeai că vei avea parte de acea stare de satisfacție lăuntrică (într-o stare perpetuă), dar care până la urmă s-a dovedit inoportună, nu ar trebui să renunți per total să ajungi la zâmbet. Tragi învățăminte și continui, te continui.
O altă situație ideală ar fi aceea în care activezi acolo unde ești apreciat și unde îți sunt recunoscute (nu numai financiar) contribuțiile. Unde există relații deschise de colaborare, așa cum ne sunt prezentate în multe dintre companiile din Uniune. Nu mă înțelegeți greșit, nimeni nu idolatrizează străinătatea. Deși Vlad spunea la un moment dat,”mă crezi că viitorul nu e aici?” Dar nu spune nimeni că în altă țară (din U.E.) decât România, totul este roz, iar toți (angajatori și angajați deopotrivă) sunt corecți și muncitori. Însă șansele ca lucrurile să meargă mai bine decât în țară sunt mai mari. Au mai multă experiență și mai multă flexibilitate, datorată în principal de deschiderea cu care au operat atâția ani în diferite domenii de activitate și între fiecare stat european în parte.
Depinde și de cât de mult (dorești ca) acea decizie (să aibă) impact în viitorul tău. Dacă la un moment dat ai mare nevoie de bani, spre exemplu, vei merge într-o direcție care îți va aduce acel lucru. Necesitatea determină greutatea deciziilor și durata incertitudinii. Mai apoi, poate ai avut o reflecție asupra ceea ce presupune un echilibru între bani, dorințe, relații și vise de îndeplinit. Decizia va cântări deci mai mult.
Diviziunea muncii
Mai există și calea prin care ai putea să faci și ceea ce îți place și ceea ce îți aduce bani. Dacă aștepți însă să nu te ”vinzi” ieftin, vei aștepta în van și nu vei acumula experiență (mai mult psihologică, decât oricare alta) necesară pentru a rezista ”în liga mare”. Dacă te împarți totuși în două dimensiuni (ceea ce îți place, ceea ce aduce bani) ai nevoie de mai multe supape. Iar atunci intervine în joc mediul în care ești. Acel Arad sterp de la început.
Într-un articol pe CriticAtac, Norbert Petrovici evidențiază realitatea în care ”categoriile s-au schimbat în mod cert. Narativul a rămas în urmă, intenționat sau nu.” Aici făcea referire la clasa de mijloc, greșit înțeleasă și mai ales eronat narată în toate mediile. Acel middle-class pe care toate manualele traduse din engleză vorbesc că s-ar fi construit modelul de succes și nivel de trai al S.U.A., model preluat antreprenorial-mente și de noi, limitându-ne efectiv direcțiile de ramificare și dezvoltare pe termen lung, aș adăuga. Situația din orașele pe care le prezintă se aplică și în Arad. Mai ales că și campania electorală a lui Claudiu Cristea s-ar fi putut încadra pe lista formulată de Norbert, alături de Nicușor Dan și Peter Ekstein-Kovacs; nu o zic eu, ci a afirmat-o chiar un om implicat în campania lui ”PEK” de la Cluj-Napoca. Merită așadar să acordăm interes unor concepte care au rezonat atât cu clujenii (o mică parte din ei) cât și cu bucureștenii (o mică parte din ei):
- dreptul la un loc de muncă interesant
- dreptul la oraș
Vrem să recunoaștem sau nu, blocul profesional și cel personal are strânse legături cu posibilitățile de exprimare a ceea ce numim ”timp liber”. Toți cei cu care am discutat în ultima perioadă nu pot să le disocieze, așa cum nu putem disocia timpul și banii în lumea adulților. Indiferent dacă vom alege, așadar, o slujbă în care ne place absolut tot, sau una în care suntem mulțumiți de performanțele noastre și mediul de dezvoltare, sau chiar una în care nu ne convine ce facem, dar suntem bine plătiți pentru ceva la care suntem talentați, trebuie să avem în vizor cele 2 drepturi de mai sus.
Spațiu de dezvoltare
Așadar, profesionalizarea nu ar fi un domeniu complet rupt de restul societății. Depinde de multe variabile, dar necesită multe calități din partea noastră. Resping ideea conform căreia ”multinaționala” și corporatismul în cele din urmă, te strangulează. Adevărul e la mijloc, ca întotdeauna. Poți să îți construiești și să influențezi mediul din firma sau instituția în care lucrezi. Ai nevoie, cum spuneam, de multă determinare.
Până la urmă, poți lua oricare dintre cele 21 de motive pentru care să activezi pe cont propriu. Indiferent de acestea, poți să îți și faci o carieră, mușchi, cultură generală și să(-ți) crești copii dacă ai un bun management al timpului și multă, multă disciplină.
Poți ajunge și la acel zâmbet profesional, care să așterne calea în cele din urmă și spre dezvoltarea blocului personal. Întrebare ce ar trebui să ți-o pui este:
vreau să zâmbesc?
Mulțumesc tuturor care au reprezentat o inspirație pentru acest articol!
Se poate si altfel
Lunea trecută, dis-de-dimineață, am fost la Galeria Old Art din Piața Avram Iancu. Printre puținii invitați, cei din presa arădeană, și gazda galeriei, am asistat la evenimentul de lansare a lui Claudiu Cristea ca independent la Primăria și Consiliul Local Arad.
Pot spune că locația aleasă s-a identificat perfect cu mesajul transmis de candidatul independent: un spațiu, o viziune, o stare de spirit. De când îl cunosc pe Claudiu Cristea, prin activitățile de la Mișcarea Arădeană, organizația non-guvernamentală în care activez de mai bine de un an, acesta a vorbit cu căldură despre Arad ca un cămin, o comunitate prosperă, ai cărei membrii cetățeni sunt responsabili, au simț civic și doresc să trăiască sănătos și decent. Continue reading “Se poate si altfel”
iNvolutia (1989-2011)
Faptul că Aradul a devenit mai mult decât servil Bucureștiului, atât prin gradele de rudenie a reprezentanților administrației locale și celei centrale (Falcă-Băsescu), cât și prin activități comemorative. Pe principiul ”aducem fonduri de la București”, am vrut să devenim surogați ai unor fonduri (fictiv) centrale sau naționale. Cum se arată într-un mic studiu al Mișcării Arădene din vara trecută, procentul de bani luați prin taxe arădenilor care revin înapoi urbei nu este cu deloc mai mare (sau mai special) decât în cazul altor județe importante.
În loc să vrem să ne dezvoltăm prin forțe proprii, pare că alegem să trăim o viață întreagă legați de cordonul ombilical al Bucureștiului. Acest aspect îl vedem nu numai în finanțe sau politica locală ci și în cultură:
Am discutat un pic despre manifestațiile de 1 Decembrie în Arad. Deranjant totuși că nici acum, 5 ianuarie 2012, meshurile, acele postere uriașe de pe câteva clădiri din oraș nu au fost date jos !
Mai intrigant totuși, cred că au fost manifestațiile pentru Revoluția din 1989. Adică lipsa lor. Ca în fiecare an, rudele, apropiații și camarazii celor decedați în decembrie acum mai bine de 20 de ani, au comemorat actul de curaj al unor oameni care au înfruntat un regim dictatorial și opresiv. Administrația, acei oameni plătiți din banii arădenilor să reprezinte interesele celor care locuiesc în Arad, a uitat de Revoluție.
Așa-zisul primar a fluierat pe lângă coroanele depuse la Monumentul Revoluționarilor din 1989. Probabil cum a făcut în acel an și pe lângă cei care au căzut de căldura și greutatea gloanțelor. Și dacă ar fi mimat un minim interes ar fi fost mai bine pentru cei îndurerați azi. Doar știm cu toții cum Băsescu a stors o lacrimă pentru Stolojan când acesta a căzut ”bolnav” de la nominalizarea pentru președinție a Alianței D.A. Actoria e printre fortele familiei lor. Mai mare e suferința (chiar și pentru cineva care nu a fost parte a acelor evenimente și cunoaște cele întâmplate din poveștile unora care au fost acolo) când vezi cum încearcă unii să ascundă, să bage sub preș un moment istoric, un eveniment poate mai important pentru prezent și viitor decât ”unirea” cu Bucureștiul. Poate voit vor să uităm de revolta împotriva dictaturii și a privării de libertăți și drepturi. Până la urmă, cei care ne ”conduc” astăzi sunt cei care pe timpul lui Ceaușescu -conform cu propriile lor declarații- au dus-o bine și nu au avut motive să se revolte.
În 2011, NU au ținut măcar un moment de solemnitate (așa cum s-a întâmplat la Timișoara sau la București). Nu au pus măcar un poster sau vreun simbol de amintire (tricolorul cu stema tăiată). Nu au avut măcar un mesaj în ziare (de Paști, Crăciun și Anul Nou erau arhipline de binețuri ale politicienilor). Nu au avut decența de a pomeni acest eveniment în conferințele lor de presă de sfârșit de an.
În schimb, ”s-a ales” de către grupul care ocupă momentan Palatul Administrativ, alocarea a zeci de mii de EURO pentru un studiu și eventual construcția unui monument care să celebreze acel moment în care Aradul s-a legat, alături de toată Transilvania, la jugul Bucureștiului – 1 decembrie 1918.
Am involuat …
Tricoul Revoltei
Multe persoane mă întreabă, cu stupefacţie de multe ori, de ce port un tricou cu CCCP. Având în vedere ideile pro-democraţie şi dorinţa exacerbată pentru impunerea libertăţii la mai toate nivelele, promovarea regimului comunist m-ar face un membru plin în conducerea Clubului Ipocriţilor Români. Dar nu e vorba de ipocrizie, “trădare” sau teribilism aici. Nu e vorba nici de regimul comunist în sine.
În asemenea manieră în care “rebelii” români dinainte de 1989 şi la începutul anilor 90 purtau cu mândrie semnul libertăţii americane (vulturul şi iniţialele Statelor Unite ale Americii), consider oportună sigla CCCP ca semnal de alarmă asupra lipsei de libertate, în adevăratul sens al cuvântului şi al simbolului de pe tricourile din anii 90. Cineva ar putea spune că încă nu a trecut o perioadă îndestul de lungă ca rămăşiţele fantasm-ideologice ale soviet-comuniştilor să se disipeze complet din mentalul colectiv. Şi asta explică aceste zvâcniri comportamentale. Iar tineretul care nu a trăit la plină intensitate opresivă CCCP-ul, promovează un soi de promisiune deşartă a “unui sistem dovedit ineficient”. Nu aş fi de acord în totalitate cu acel cineva.
Poate că, în felul în care a fost aplicat, a fost un sistem ineficient. Dar nu cred că am ajuns, atunci în 1992 odată cu desfiinţarea Uniunii la destrămarea opresiunii şi instalarea libertăţilor. DA, sigur, sunt tot mai multe libertăţi ! Şi mulţumesc din suflet celor care au crezut şi au luptat pentru asta cu toate forţele şi tot sângele lor. Dar să crezi că asta a rezolvat tot, iar cei care spun că duc războaie în numele libertăţii chiar doresc libertatea, şi responsabilitatea ta este să plăteşti taxele pentru ca lucrurile astea să aibă loc…e trist.
În primul rând că Libertatea este o stare mentală. Nu pot să o importe americanii, ruşii, Bruxelles-ul sau Islamabad-ul. Nu putem împrumuta câteva miliarde de libertăţi de la Fondul Monetar Internaţional şi nici atrage fonduri europene nerambursabile pentru libertate. Pentru că aceasta nu se cumpără, aşa cum nu se poate pierde la masa negocierilor. Am schimbat sistemele (opresive) între ele. Şi când simt că îmi sunt încălcate libertăţile, voi găsi o metodă cât mai directă şi mai simplă de a semnala asta.
Un tricou cu sigla CCCP e semnal pentru cei care au uitat de ce oamenii au vrut să termine şi să desfiinţeze regimurile comuniste. Acum, să vezi că motivul libertăţii şi democraţiei e folosit doar când e util pe plan geopolitic celor care erau invocaţi cu speranţă pe trupurile flămânde ale românilor şi est-europenilor…e revoltător. Şi de aceea, tricoul cu vechiul rival al SUA şi al “lumii libere” este un strigăt de revoltă: dragi porci din Ferma lui Orwell, varianta 2.011,
NU aţi reuşit să onoraţi promisiunea !
Vara Democrației Reale
Când Democrația adolescentă a României e îmbătată cu licoarea abuzurilor, și poliția nu te protejează, ce faci? Te miști! Deoarece ”când cei de jos se mișcă, cei de sus cad.”
NO COMMENT, just VIDEO.
Despre ce vorbim ?!
Despre un nivel de trai mai bun? Despre o mai mare libertate? Despre reguli, luptă pentru supravieţuire, sau pentru afirmare, pentru îmogăţire, pentru salvare de la colaps? Despre regionalizare, reorganizare sau procentaje din X multiplicat cu Z la puterea a portocalie?
Când ajungi să manageriezi ceva direcţionat doar de aritmetică sau când totul se reduce la un singur număr, la o singură persoană, am greşit undeva pe parcurs. Puterea pierde majoritatea dimineaţa, puterea preia din nou majoritatea la prânz, unii oscilează între 299 şi 325 de parlamentari, 1 preşedinte pune la negociere 2 ani de mandat ca să se împartă ţară după cum vrea el, guvernul aplică Ţ decizii ale lui B. Despre ce vorbim aici? Un meci de fotbal? Poker sau barbut?
Dezbaterea există în vocabular dar nu şi în practică. “E clar că nu se pot înţelege!” De ce?! Scopul dezbaterii raţionale este acela de a vedea toate punctele de vedere şi a stabili un consens bun pentru toată lumea. În România noastră, cineva vine cu un plan, restul reacţionează, şi apoi se pun la bătaie numerele. Care dă dubla mai mare, cine are cei mai mulţi aşi şi cine poate pierde cei mai mulţi pioni… Aşa se decid lucrurile. Aţi auzit de vreun parlamentar care să aibă întâlniri cu electoratul, în afara perioadei campaniei electorale. E dezgustător.
Până şi şcolarii ar urî aritmetica dacă ar cunoaşte cum e folosită. “Au fost aleşi!” mi se spune. Că n-am de ce să fac observaţii. Trebuie respectată alegerea oamenilor. “Oamenii i-au ales pe acei oameni.” Da şi nu.
Sigur, oamenii i-au ales pe acei oameni, nu partidul din care făceau parte. Dacă dorim să ne găsim scuze. Uninominalul a fost scuza perfectă pentru legitimarea în fața electoratului a migrației/prostituției parlamentarilor. Însă întrebați pe oricine care s-a prezentat la votul pentru Parlament, pe cine a votat? De cele mai multe ori primul răspuns pe care o să-l auziți e partidul și, poate, apoi omul.
Iar atunci când niște oameni selectați de niște alți oameni care nu mai reprezintă adevărată dorință a cetățenilor (pentru că, la fel ca proxenetismul PD-L/Cotroceni sau înființarea unui partid în Parlament după vot, orice alianță de partide DUPĂ alegeri ar trebui să anuleze voturile exprimate înainte) vor să modifice și să organizeze țara după propria viziune propriul interes, mai vorbim de democrație sau de ocupație ?
Şi nu numai România. Cine crede că peste graniţe, în acel spaţiu paradisiac Schengen, totul e roz, să se mai gândescă o dată. Tot numere şi tot lipsă de libertăţi. Tot zbatere între democraţie şi ocupaţie.
E o linie fină între democrație și dictatură. Hai să ne hotărâm unde vrem să fim ? Ca să ştim despre ce vorbim.