Vreau să trăiesc ziua în care știrile nu vor mai conține cazuri despre accidentele rutiere. Și nu pentru că nu ar fi în interesul publicului larg, ci pentru că nu va mai exista fenomenul acesta. De când eram copil, în fiecare zi auzeam despre încă un accident în județ în care au murit oameni. Aflam aceste informații în mare parte și pentru că tatăl meu lucra la Poliția Rutieră, dar și pentru că puținele surse de informare țineau să precizeze cu tot dinadinsul acest ”fenomen”.

     Era un fenomen nou, deoarece autoturismele personale nu erau atât de numeroase și populare în ”epoca de aur”. Sau poate pentru că Timpul nu era un produs pe care să îl poți schimba cu Banul, iar prin urmare trenul sau chiar avionul erau accesibile din toate punctele de vedere. Cu timpul, numerele parcă erau tot mai multe, iar oamenii accidentați mortal păreau să nu se mai termine; mașinile păreau să nu se mai termine. Drumul din Arad spre Deva sau cel spre Timișoara purtau doliu la fiecare 2 zile. Parcă ar fi fost o atracție spre suspansul unui accident mortal – sau comoditatea ieșită din limitele îmbâcsite ale trenului – sau atitudinea (zic eu egocentrică) de ”mie nu mi se poate întâmpla” care duce viteza dincolo de triplul limitei legale.

     Tocmai că interesul personal trebuia să ducă oamenii la concluzia că dacă nu încetinesc pe raza localităților, pun viața lor în pericol și a locuitorilor din localitate. Sau dacă nu construiesc încă 1 bandă pe sens în porțiunile foarte aglomerate, oamenii își vor pierde cumpătul stând la încă o coadă după ce au stat la atâtea pentru pâine sau carne și vor intra în depășiri nesăbuite.

     În 2010, conform AVAC, numărul deceselor din accidente rutiere a depăşit cifra de 2.300 persoane ! O medie de 6 decese / zi. Sau  prima cauză a morţii, în România, în cazul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 24 ani. Numere ce pot fi evitate, dacă nu din proprie inițiativă de jos pe orizonatală, de sus în jos. Adică, nu am înțeles nici atunci când eram asaltat de cazurile astea în copilărie, nici acum: de ce nu este responsabil cineva pentru un drum? De ce nu pot posibilele victime (deoarece asta e caracteristica oricărui șofer acum) să le fie asigurată o siguranță decentă? Și nu mă refer doar la România, ci peste tot. 

     Ca în cazul unei întreprinderi de genul Parc de Distracții, proprietarul este responsabil în fața legii pentru siguranța aparatelor în care se urcă oamenii. Sigur că au instalat avertismente mari cât un adult în care scrie mic și citeț ”fiecare se urcă în aparat pe propria răspundere”. De asemenea, pe vreun contract ascuns între hârțogăriile din birou, este o clauză pentru firmea de mentenanță și reparații că ei răspund de siguranța aparatelor, iar firma are propria clauză pitită înainte de semnătura proprietarului Parcului de Distracții cum că orice defecțiune survenită în afara termenilor reparațiilor periodice nu este responsabilitatea lor. 

     Vroiam să spun că drumul privat ar asigura o responsabilitate mai mare asupra accidentelor, însă la o mai atentă investigație … tot omul e responsabil. Dacă cei care primesc bani de drumuri ar face drumuri, sau ar face autostrăzi pe bune nu doar pe hârtie și cu hârtii în buzunar, sau chiar dacă ar face călătoria cu trenul mai atractivă nu contrariul. Dar dacă ar fi pur și simplu mai responsabili. Toți: cel cu banii, cel cu drumul, cel cu votul, cel cu mașina, cel cu viteza, cel cu timpul, cel cu radarul. Nu degeaba există povestea aia cu un măr, un bărbat și o femeie; pentru a ne arăta că fără asumarea responsabilității pierdem paradisul în fiecare zi.