Comic-Con 2011: San Diego

A început Comic-Con, ediția 2011 !

Dacă se întâmplă să fi prin preajma orașului San Diego, oprește și la Conferința fanilor super-înrăiți de Comics-uri. Dacă nu te afli în S.U.A., nu-i nimic. You can see all your missing pe site-ul oficial…

 

 

Ateliere de creație, concursuri de jocuri, decernări de premii, festival de film … ce mai, o adevărată Conferință Internațională! Maybe next year … ”You must have a 2011 badge to participate in pre-registration. Online registration for the public will open in the fall. ” Damnit! Dar stai, am găsit o portiță mai pe placul meu:

Până atunci însă, dacă te ascunzi de ploaie sau soare prin România, aruncă un ochi la ce se întâmplă pe scena comics-urilor de la noi. WWMP prezintă sau HARDCOMICS. Enjoy!

YouTube Makeover

You Tube și-a mai aplicat un mic machiaj. Puțin fond de ten, că se poartă elegant-black în new technology. Modificarea constă în design-ul (culoarea + efectele) benzii de player.

În rest, nu s-a schimbat mai nimic: playlist-urile sunt la fel de inapte de nu văd ultimele clipuri adăugate (asta dacă vede vreun clip din listă) și trebuie să tranzitezi între clipuri cu butonul de next și previous. Mai ceva ca la winamp.

Hmm, apropo, parcă ”machiajul” nou al You Tube-ului aduce aminte un pic cu design-ul Winamp-ului, nu?

UPDATE: Internet Explorer face buba playlist-urilor. Mozilla nu prezintă acest dezavantaj.

Fericirea de a fi sub stapanire

Am auzit o cunoştiinţă zicând astăzi că a câştigat 50 de RON. Întrebarea logică ce urmează este: Cum? Răspuns: Nu am fost amendată pe RATB, yeey!

Hmm, poate peste ani şi ani o să ne bucurăm că am trecut peste o zi fără să luăm bătaie de la jandarmi, sau că am reuşit să trecem cu bucurie luna fără să fim sancţionaţi de cine ştie ce Inspector al cine ştie ce Gărzi Inchizitoare, cu reglementări inventate pe loc…

E SF. Dar e şi tragic într-un sens; sensul tragediei grecești, dacă o să ajungem acolo. Parcă organele există pentru interesul cetăţeanului, nu cetăţeanul pentru interesul organelor coercitive. De aceea le şi spune organe, că ajută la funcţionarea trupului (societăţii), nu invers.

Elevi, ultima frontieră

Anul trecut avertizam, în ”nebunia” mea activistă, că gheata guvernanților va călca și pe elevi. De ce? Pentru că rămâneau printre singurele categorii sociale care nu aveau asociate un invectiv, care rămâneau fără o ură de exploatat în discursurile agresivității promovate de portocala politică în ultimii 10 ani. Iată că am ajuns din păcate, odată cu acest BAC, la îndeplinirea profeției.

 

La examenul de bacalaureat şi-au făcut treaba cadrele didactice, şi-au făcut treaba corectorii, şi-a făcut treaba Ministerul Educaţiei” zice Ministrul Educației. Logica Funeriului e că elevii sunt proști, iar pe lângă asta, fraudează enorm, mituiesc și înșeală. Așa că trebuie să îi filmăm, să îi pedepsim și să băgăm frica în ei. Căci dacă forță brută nu e, nimic nu e. Modelul pedeapsă-răsplată e folosit de antrenorii de câini. O folosea și Inchiziția. Cred că istoria a demonstrat că la oameni această tehnică nu dă roade.

 

Și în special la oamenii secolului 21 ! Cei care au îndurat dictaturi și tiranii și s-au revoltat, arătând semenilor din lumea-ntreagă că oricât încerci să impui ceva prin forță brută și agresiune, oamenii nu se lasă antrenați ca niște mamifere. Mai degrabă aleg moartea decât supunerea. Și dacă nu reușesc să subjuge populația României sub jugul fricii fizice, reușesc să o facă prin învrăjbirea cetățenilor între ei.  Singura realizare a Ministerului, treaba aceea făcută cu brio de Funeriu și restul de soldați portocalii este: reducerea la ZERO a încrederii între semeni.

 

Cred că am evoluat. Vreau să cred că frontierele viitorului nu stau în suspiciunea reciprocă generalizată. O lume SF imaginată și temută atât de Huxley cât și de Orwell. Asta NU. Suntem capabili de lucruri mai pozitive. Asta include și motivarea unora de a da și a primi mai mult de la semenii care, până la urmă, formează societatea în ansamblu. A chain is as strong as its weakest link. (Un lanț este atât de puternic precum cea mai slabă zăbrea.) Putem aplica asta și inteligenței, puterii și profesionalismului. Cred că trebuie să evoluăm.

Zâmbiţi !

Oricât de hulit ar fi Statul şi establishment-ul în aceste timpuri, iată că s-a reuşit ceva incredibil. Cu toate că încă se operează cu PIB şi produse materiale, în loc de FNB (Fericirea produsă de un stat), unele oraşe din România reuşesc să aducă zâmbetul pe faţa cetăţenilor săi.

 

Da, da! Se întâmplă chiar în România. Atât în Arad, cât şi în Pecica, cetăţenii se văd nevoiţi să zâmbească zilnic când ies din casă. Păi cum de ce? Pentru că sunt filmaţi. Iar toată lumea ştie că atunci când eşti fotografiat sau filmat, trebuie să zâmbeşti frumos la cameră. Să “îţi prindă partea bună”.

Încă din 2009 Pecica avea în plan să supravegheze aproape tot centrul, deicizie motivată de poziţia oraşului în apropierea frontierei. Aradul nu face excepţie. Traficul este necesar să fie monitorizat, nu-i aşa, tot din motive de siguranţă. De la sfârşitul anului trecut, aproape toate semafoarele noi sunt prevăzute cu camere de supravegheat.

 

La fel şi zona kilometrului 0. Pentru siguranţa cetăţenilor desigur. Sau? Ce-i dacă s-au furat nişte bunuri de la cineva? Camera de siguranţă a filmat totul. Doar că nu a pedepsit pe făptaşii capturaţi video. Explicaţia e simplă. Când o face Statul, nu este ilegal. O spunea Nixon în 1977, e aplicată de unii şi în 2011.

 

Aşadar, zâmbiţi în continuare. Pentru că, pe lângă ce se vede pe faţa voastră şi în faţa camerelor de filmat, se simte şi când vorbiţi. “Bună starea” de pe faţă, propagandată prin sondajele şi indicatorii guvernamentali, trebuie să fie prezentă şi în conversaţii. Da, desigur, tot pentru siguranţa noastră, a tuturor, trebuie să ne fie ascultate convorbirile telefonice şi corespondenţa electronică de anul acesta cu acte în regulă.

 

Deh, dacă vrem să fim în siguranţă, şi deci să putem zâmbi liniştiţi.

Tricoul Revoltei

Multe persoane mă întreabă, cu stupefacţie de multe ori, de ce port un tricou cu CCCP. Având în vedere ideile pro-democraţie şi dorinţa exacerbată pentru impunerea libertăţii la mai toate nivelele, promovarea regimului comunist m-ar face un membru plin în conducerea Clubului Ipocriţilor Români. Dar nu e vorba de ipocrizie, “trădare” sau teribilism aici. Nu e vorba nici de regimul comunist în sine.

În asemenea manieră în care “rebelii” români dinainte de 1989 şi la începutul anilor 90 purtau cu mândrie semnul libertăţii americane (vulturul şi iniţialele Statelor Unite ale Americii), consider oportună sigla CCCP ca semnal de alarmă asupra lipsei de libertate, în adevăratul sens al cuvântului şi al simbolului de pe tricourile din anii 90. Cineva ar putea spune că încă nu a trecut o perioadă îndestul de lungă ca rămăşiţele fantasm-ideologice ale soviet-comuniştilor să se disipeze complet din mentalul colectiv. Şi asta explică aceste zvâcniri comportamentale. Iar tineretul care nu a trăit la plină intensitate opresivă CCCP-ul, promovează un soi de promisiune deşartă a “unui sistem dovedit ineficient”. Nu aş fi de acord în totalitate cu acel cineva.

Poate că, în felul în care a fost aplicat, a fost un sistem ineficient. Dar nu cred că am ajuns, atunci în 1992 odată cu desfiinţarea Uniunii la destrămarea opresiunii şi instalarea libertăţilor. DA, sigur, sunt tot mai multe libertăţi ! Şi mulţumesc din suflet celor care au crezut şi au luptat pentru asta cu toate forţele şi tot sângele lor. Dar să crezi că asta a rezolvat tot, iar cei care spun că duc războaie în numele libertăţii chiar doresc libertatea, şi responsabilitatea ta este să plăteşti taxele pentru ca lucrurile astea să aibă loc…e trist.

În primul rând că Libertatea este o stare mentală. Nu pot să o importe americanii, ruşii, Bruxelles-ul sau Islamabad-ul. Nu putem împrumuta câteva miliarde de libertăţi de la Fondul Monetar Internaţional şi nici atrage fonduri europene nerambursabile pentru libertate. Pentru că aceasta nu se cumpără, aşa cum nu se poate pierde la masa negocierilor. Am schimbat sistemele (opresive) între ele. Şi când simt că îmi sunt încălcate libertăţile, voi găsi o metodă cât mai directă şi mai simplă de a semnala asta.

Un tricou cu sigla CCCP e semnal pentru cei care au uitat de ce oamenii au vrut să termine şi să desfiinţeze regimurile comuniste. Acum, să vezi că motivul libertăţii şi democraţiei e folosit doar când e util pe plan geopolitic celor care erau invocaţi cu speranţă pe trupurile flămânde ale românilor şi est-europenilor…e revoltător. Şi de aceea, tricoul cu vechiul rival al SUA şi al “lumii libere” este un strigăt de revoltă: dragi porci din Ferma lui Orwell, varianta 2.011,

NU aţi reuşit să onoraţi promisiunea !

Vara Democrației Reale

Când Democrația adolescentă a României e îmbătată cu licoarea abuzurilor, și poliția nu te protejează, ce faci? Te miști! Deoarece ”când cei de jos se mișcă, cei de sus cad.”

NO COMMENT, just VIDEO.

 

IRAF e si intelectual

Oficial, Ziua 2 la IRAF s-a încheiat cu DJ No Sikiriki începând să mixeze febril pe balkan beats. Dar am să-i refuz invitaţia DJ-ului elveţian ca să vă spun ce evenimente au mai avut loc astăzi.

Pentru început, trebuie să vă spun că IRAF-ul are şi o bogată componentă intelectuală. După-masa a început cu lansarea cărţii “Spectrum: Cercetări sociale despre romi” şi a continuat cu masa rotundă “Sensul spaţiului – conţinut social”. Eu unul am fost foarte captivat de discuţia la care, printre alţii, s-au înscris Norbert Petrovici, Maria Celac, Cristina Rat. Deşi am filmat o mică parte din cuvintele ale invitaţiilor IRAF, nu am putut deloc să redau vizual nivelul revelatoriu al problemelor sociale în contextul român urban, abordate în L’Atelier. Aşa că am să încerc succint în scris. Dar consideraţi-vă avertizaţi: nu poţi să redai la valoarea lui reală, un event aşa de fain.

Prezenţa sărăciei în spaţiul urban, oraşul “formal” şi oraşul informal, ineficienţa fondurilor şi programelor europene, a căror standarde NU ţin legătura cu realitatea de la faţa locului. Nevoia unui corp de inovaţie în materie de infrastructură, cu totul altul decât cel care întreţine oraşul “formal”. Norbert Petrovici a atins subiectul zilei şi printr-o prismă economistă. Caracteristică a oraşelor “studenţeşti” este că Noii locuitori (studenţii,imigranţii,internaţionalii) generează veniturile, iar cei vechi reprezintă un risc (asistenţă socială,pensii). Ceea ce duce la condiţionarea cetăţeniei în cele mai rudimentare moduri.

A fost atins şi subiectul parteneriatului public privat (PPP). Cu toate că Alexandra Martin, coordonator de proiect la Fundaţia Dinu Patriciu, şi spectator al mesei rotunde, le-a sugerat acest instrument pentru combaterea sărăciei, Norbert Petrovici a venit cu cazuri din Cluj-Napoca în care aceste parteneriate nu au făcut decât să privatizeze spaţiile publice (ex: cazul Parcului Feroviarilor). Fără să rezolve problema iniţială. În aceeaşi manieră, numărul Universităţilor publice este 0, ele fiind de fapt subvenţionate de stat. Dar, poate cel mai important lucru subliniat, a fost necesitatea dezasamblării imaginarului în care populaţia este la bază, societatea civilă în mijloc, iar Statul deasupra lor. Construct în afara căruia nu se poate opera, conform cu mentalitatea de astăzi.

Folosirea politică a “dependenţei de fonduri/dependenţei de Stat” pentru a criminaliza pe cei care ar folosi aceste servicii. Dorinţa existenţei unor comunităţi politice în care publicul accesează cu succes serviciile destinate lor.

Spaţiul virtual nu permite redarea nici a un sfert din cele discutate. Trebuia să fii aici ca să absorbi toate ideile care au fost jonglate. Poţi fi într-un fel: WWMP NEWS.

Raiul şi Iadul la IRAF

LIVE-ul s-a transformat într-un articol. Pur şi simplu nu puteai să pierzi o clipă din lectura – teatru al Ellei Veres. “Raiul şi Iadul pre pământ” a fost unul din acele evenimente la care nu aşteptai o audienţă foarte mare. Şi asta poate să o confirme o sală pe un sfert plină din Irish Music & Pub. Dar aşteptarea a fost pe deplin nefondată.

“Raiul şi Iadul pre pământ” a fost de fapt o serie de monologuri, adunate din cazuri reale şi puse pe foaie de Ella Veres începând cu anul 2008. Demersul vrea să demitizeze imaginea ţiganului migrator, multicolor vestimentat, vrăjitor şi ciorditor. grupului etnic, dar din care ei nu fac niciodată parte. Vă spun din start că a reuşit.

“Încâlceala” interpretată de Teodora Toma, “Groapa de gunoi” pusă în scenă de Daniel Zbanca şi “Regina telefoanelor” în persoana Roxanei Ionescu, au fost cele 3 monologuri pe care ora dedicată părţii sociale din IRAF le-a putut susţine.

Prin umorul, sinceritatea şi simplitatea poveştilor, problemele pe care, uneori, conştienţi sau nu, le atribuim romilor, sunt pur şi simplu desfiinţate. Aflăm în faţa personajelor reale sau fictive că, reduşi la motivaţii, toţi ne asemănăm. Încâlceala vorbeşte nu de “tabere ilegale” ci de “acasă” şi de supravieţuire. Groapa de gunoi e o afacere pentru care viitoarea generaţie va putea să aibă un trai mai bun, şi care e mai mult decât un biznis, e “sistemul social de la groapă”, în care cei defavorizaţi sunt ajutaţi. Regina telefoanelor îi întrece pe toţi; ne repetă că nu e ţigancă, e româncă şi duce o viaţă pe care mulţi am asemăna-o cu cea a romilor şi care îi duce pe mulţi acolo unde întâlnim şi personajul Roxanei: după gratii. În finalul textului, ne lasă pe toţi cei puţini din sală cu gura căscată. Când ne previne că va cânta o manea şi toţi tresărim să ne închidem urechile, auzim de fapt o serenadă dintre cele mai sincere. Despre ce “stiluri” de viaţă mai vorbim?

Ella Veres încheie cu o scrisoare satirică swiftiană, scrisă de o româncă stabilită în America, autorităţilor din Cluj. Ea doreşte să facă din ciori-peşti şi din romi, fiinţe subacvatice. Atenţie că ciorile sunt păsările şi nu o referinţă rasistă. Ne-o spune chiar filfizoana doamnă Mlaştină în “Înhămând un stol de ciori”.

Iadul unora e Raiul altora. Disperarea unora e speranţa altora. Problemele astea, spune Ella Veres făcând referire la problemele de discriminare, nu se rezolvă pentru că oamenii nu dorescă să se rezolve, degeaba sunt proiecte peste proiecte europene şi naţionale.

Moment educativ cu adevărat. Se va continua.

Vă las. Dubioza a urcat pe scenă.

Despre ce vorbim ?!

Despre un nivel de trai mai bun? Despre o mai mare libertate? Despre reguli, luptă pentru supravieţuire, sau pentru afirmare, pentru îmogăţire, pentru salvare de la colaps? Despre regionalizare, reorganizare sau procentaje din X multiplicat cu Z la puterea a portocalie?

Când ajungi să manageriezi ceva direcţionat doar de aritmetică sau când totul se reduce la un singur număr, la o singură persoană, am greşit undeva pe parcurs. Puterea pierde majoritatea dimineaţa, puterea preia din nou majoritatea la prânz, unii oscilează între 299 şi 325 de parlamentari, 1 preşedinte pune la negociere 2 ani de mandat ca să se împartă ţară după cum vrea el, guvernul aplică Ţ decizii ale lui B. Despre ce vorbim aici? Un meci de fotbal? Poker sau barbut?

Dezbaterea există în vocabular dar nu şi în practică. “E clar că nu se pot înţelege!” De ce?! Scopul dezbaterii raţionale este acela de a vedea toate punctele de vedere şi a stabili un consens bun pentru toată lumea. În România noastră, cineva vine cu un plan, restul reacţionează, şi apoi se pun la bătaie numerele. Care dă dubla mai mare, cine are cei mai mulţi aşi şi cine poate pierde cei mai mulţi pioni… Aşa se decid lucrurile. Aţi auzit de vreun parlamentar care să aibă întâlniri cu electoratul, în afara perioadei campaniei electorale. E dezgustător.

Până şi şcolarii ar urî aritmetica dacă ar cunoaşte cum e folosită. “Au fost aleşi!” mi se spune. Că n-am de ce să fac observaţii. Trebuie respectată alegerea oamenilor. “Oamenii i-au ales pe acei oameni.” Da şi nu.

Sigur, oamenii i-au ales pe acei oameni, nu partidul din care făceau parte. Dacă dorim să ne găsim scuze. Uninominalul a fost scuza perfectă pentru legitimarea în fața electoratului a migrației/prostituției parlamentarilor. Însă întrebați pe oricine care s-a prezentat la votul pentru Parlament, pe cine a votat? De cele mai multe ori primul răspuns pe care o să-l auziți e partidul și, poate, apoi omul.

Iar atunci când niște oameni selectați de niște alți oameni care nu mai reprezintă adevărată dorință a cetățenilor (pentru că, la fel ca proxenetismul PD-L/Cotroceni sau înființarea unui partid în Parlament după vot, orice alianță de partide DUPĂ alegeri ar trebui să anuleze voturile exprimate înainte) vor să modifice și să organizeze țara după propria viziune propriul interes, mai vorbim de democrație sau de ocupație ?

Şi nu numai România. Cine crede că peste graniţe, în acel spaţiu paradisiac Schengen, totul e roz, să se mai gândescă o dată. Tot numere şi tot lipsă de libertăţi. Tot zbatere între democraţie şi ocupaţie.

E o linie fină între democrație și dictatură. Hai să ne hotărâm unde vrem să fim ? Ca să ştim despre ce vorbim.