Contractarea democrației – comasarea alegerilor

Azi, PDL și-a asumat comasarea alegerilor. De fapt, nu comasarea, că asta ar fi însemnat să alegem aceeași persoană și la locale și la parlamentare. Ci amestecarea lor, un fel de struțo-cămilă electorală pentru un partid care nu știe cum să se mai mențină la guvernare.

 

Faptul că au propus (și au reușit cu ajutorul PSD) alegerea dintr-un singur tur al primarilor și (se pare, tot cu PSD la braț) al parlamentarilor, alături de imbecilitatea de astăzi, PDL-ul reconfirmă unica sa menire: guvernarea cu orice preț.

 

Pentru că, în ciuda imaginii de calmitate și echilibru (a se citi ”nimeni nu mișcă în front”), PDL-ul deschide calea spre calamitate socială. ”Suntem practic în legitimă apărare”, a declarat deputatul PNL Ciprian Dobre la începutul săptămânii. Și asta o spune o parte docilă, necombatantă din liniarul (ca să nu spun eșicherul) politic.

 

C.T.P. spune că n-are sens să discute. Poate de aceea nu vedem vreun revoltat pe stradă sau măcar la colțul unei străzi sau televiziuni, scos de la subvenția căldurii de această comasare. PSD+PNL+PC speră că scorul PDL la nivel național să se reflecte la nivel local și nu invers. Adică, prin comasare, să-i aducă pe Boc și clica lui de ratangii politici lângă primari și președinți de consilii județene, ca să le scadă procentajul la tot PDL-ul. Mimează ei ”lupta”, dar cum PSD are cel mai mare scor dintre partidele USL-ului …

 

PDL și-a asumat violența

Retorica rezultantă arată în felul următor: ataci democrația, am dreptul să ripostez, fiind în legitimă apărare. Riposta însemnând orice poate să-și imagineze și să înțeleagă omul de rând; cu consecințele de rigoare. Ce își dă seama deputatul PNL (și mulți alții care gândesc în afara unor cicluri electorale) e că România s-ar putea întoarce s-a întors în timp și au rămas singuri românii, din nou, în fața FSN-ului (PDL și PSD – ultimele relicve ale lui I.Iliescu și P.Roman), de data asta mai întărit și mai modernizat cu tehnici de calcul electoral.

 

Faptul că prezența la vot e sub orice nivel de critică nu sperie pe nimeni. Chiar îi bucură ! În acest fel Gh.Falcă poate să servească FSN-ul (în ‘90, primarul actual al Aradului era președinte de Consiliu FSN la Brad; nu degeaba e lider prin PDL) și să-și aducă la urne căpușele bugetelor publice și lingușitorii voluntari de fonduri europene, obținând un scor de 40%. Nu contează că acest 40 e scos din cei 20% a celor cu drept de vot. Și deci pe el l-ar vota doar 10% din arădeni.

 

Și cu 10% reprezentativitate, oricât de mult ai interzice manifestațiile publice, mai devreme sau mai târziu, ibricul va da pe foc. Oamenii se vor revolta și vor dori altceva. Iar dacă sistemul electoral nu va permite asta … din nou, imaginația fiecăruia poate să completeze spațiul punctat.

 

Contractat

Cu ”Primul Tur” și ”Comasare” au realizat un lucru mare: dictatura cu față umană. Ce a dorit probabil și domnul Ion Iliescu (+FSN) când s-a gândit să îmburde dictatura cu față de cizmar. România tocmai și-a contractat democrația

Arad 2011: incultura administrativa

Taxele și impozitele locale au rămas la nivelul maxim în Aradul anului 2012. Degeaba vistieria municipiului a înregistrat un surplus de 17 milioane euro(!) necheltuiți anul trecut. Nu sunt, se pare, destui bani pentru investiții ilogice și inoportune, ca să nu zic dedicate clientelei de partid. Ultima ședință de Consiliu Local arată însă ceva mai mult decât setea coruptă pentru banul public al actualilor guvernanți: incultura administrativă.

nu cunosc funcția unui Consiliu: ”Haideți domnule Cristea că nu dezbatem aici”

rostește președintele de ședință, când consilierul Claudiu Cristea a vrut să explice amendamentele care aveau să reducă nivelul fiscalității arădene. Pe când acesta este exact rolul unui Consiliu! Dezbatere, argumente, concluzii, consens (în cel mai bun caz). Membrii actualului partid de guvernământ vine cu tema gata făcută de la șeful lor. Păcat. De democrație.

nu au argumente: răspunsul la construcții logice este simplul ”NU”.

Vis-a-vis de efectul de subevaluare al proprietăților ca urmare a impozitului enorm imputat neevaluării la timp a imobilelor persoanelor juridice. Care efectiv face ca după termenul de neevaluare de 5 ani, în aproape 2 ani de întârzieri (care poate fi cauzat fie de neglijența contabilului, fie de birocrația excesivă a Administrației – se pierd actele) valoarea taxei cerute să se ridică la peste 80% din valoarea imobilului. Argumentul prezentat CLM-ului: pentru ca să scape de aceste penalități, experiența arată că mediul privat va subevalua imobilele, în loc să riște o penalizare atât de mare (cei 80% de mai sus). Răspunsul PDL: ”nu se va întâmpla asta”. Punct. Vot.

nu cunosc principiul transparenței: ”s-a făcut public domnule lucrul acesta! De 2 ani!”

Transparent nu presupune numai să iei la cunoștiință de o decizie, ci și – poate mai important – să fie cunoscut publicului (nu numai celor din arcul puterii) cine a hotărât un lucru cu implicații mari pentru municipalitate, în ce fel (conform cărei proceduri) a fost decis acest lucru și de ce tocmai acel lucru.

nu suportă anchetele: un demers legal supără când e ceva ilegal la mijloc.

Mișcarea Arădeană a cerut o anchetă în privința desființării voite și încete a Aeroportului, însă se pare că pe un consilier al PDL în mod special acest lucru, perfect legal și democratic, l-a deranjat din cale-afară. După ședința Consiliului Local din 7 decembrie, acesta s-a răstit la președintele organizației arădene. Dacă Mișcarea se înșeală, iar organele abilitate (atenție! aici intră și cele naționale, dar și cele europene, conform principiului subsidiarității) concluzionează că nu a existat nicio neregulă, asta este: ne-am înșelat amarnic, ne-am făcut de râs, iar ei și-au demonstrat nevinovăția. Așa ar fi într-o societate normală. Însă societatea pe care au creat-o în România ”revoltații puterii”, nu suportă o minte și o atitudine investigativă când e vorba de ”afacerile” lor.

nu vor un ochi critic: Administrația a amânat un proiect pentru a manipula opinia publică.

În luna noiembrie a avut loc o dezbatere privind nivelul taxării în Arad. În ședința de Consiliu de după dezbatere, s-a scos de pe ordinea de zi proiectul taxării, motivându-se nevoia unui timp suplimentar pentru includerea amendamentelor aduse de societatea civilă.

În ultima ședință, nu s-a făcut nicio modificare proiectului de hotărâre reintrodus la vot. Taxele și impozitele tot la maximul posibil. În plus, faptul că au programat ședința din 7 decembrie pentru ora 9:00 dimineața(!), când niciun adult care muncește cu un program fix nu putea participa la o ședință care, reamintesc de fiecare dată când pot, este PUBLICĂ, adică deschisă publicului, arată frica de ”întoarcere la popor”. Ce mijloace de presiune asupra decidenților mai poate avea cineva atunci?

Adevărul faptic este: au mințit ca să stea liniștiți oamenii, să calmeze mulțimile. Apoi au decis rapid că rămâne tot cum vor ei. Rapid, când toată lumea doarme. Ferma Animalelor a lui Orwell ce ar spune?

Democrația se scufundă încet. Oricât de multă lume nu crede asta. Până la urmă, oamenii au crezut același lucru și despre Titanic. Rezultatul ?

România celor puternici

.. și înarmați

Trăiască România! Potrivit Constitutiei din 1991, articolul 12, alineatul 2, ziua de 1 decembrie este Ziua Națională a României. Asta pentru că în această zi, la 1918, se marchează finalul luptei duse de români pentru întregirea statală. Ca să fim corecți, la 1 decembrie s-a semnat alipirea Transilvaniei la Regat. Asta după ce Bucovina și Basarabia au trecut prin același proces. Că ulterior am pierdut multe din părțile alipite de această Unire post-Primul Război Mondial, se pare că nu contează.

Și totuși ce contează în Ziua Națională ? N-am înțeles de ce (sau am înțeles dar n-am reușit să înțeleg de ce alții nu văd lucrul ăsta), avem parade militare și dansuri populare ?!

  • Ziua Aviaţiei Române şi a Forţelor Aeriene – 20 iulie
  • Ziua Marinei – 15 august
  • Ziua Armatei – 25 octombrie

Așadar, ne cinstim forțele armate în aceste 3 zile. De ce în această zi (Națională) trebuie să vedem forța de care dispune România? Rulăm cu tancurile, ne arătăm rachetele și defilăm cu blindatele și soldații patriei. Poate pentru că, în ciuda tuturor eurofililor, Europa rămâne una a națiunilor.

Chiar mai mult de atât, poate că fudulirea cu pumnalele și pistoalele nu e îndreptată neapărat împotriva adversarilor externi ai altor națiuni.

Câtă lume știe că pentru a opri anarhia militară din Basarabia anului 1918, Consiliul Directorilor Generali din Chișinău apelează la guvernul român, care trimite trupe, restabilind ordinea. Pe modelul ”peace-keeping” al O.N.U., forțele militare ale Regatului poate au forțat și uniunea politică. Iar fiecare dintre teritoriile românești ce s-au alipit (Bucovina, Basarabia, Transilvania) putând fi puse în situația de a-și pierde autonomia în fața unor alte entități mai îndepărtate cultural și identitar decât Regatul României – cum ar fi Ucraina sau Ungaria, se aflau în aceeași situație. Iar dacă ne luăm după declarația Adunării Naționale de la Alba Iulia, ”Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său ” – are mai mult valențe confederative, decât subordonarea guvernării de la București.

Chiar rolul lui Iuliu Maniu de după Unire, cel de guvernator (președinte al Consiliului Dirigent) al Transilvaniei, arată o dorință de autoguvernare și nu una de centralizare. Din păcate, cred eu, am avut parte exact de contrariul.

Iar dacă stai să te uiți azi la ce arătăm cetățenilor de Ziua Națională (în primul și primul rând, pentru că dansuri populare și specificul cultural și meșteșugăresc zonal îl întâlnim și la grătarele cu țuică din cadrul Zilelor Orașului, Comunei sau Cartierului – mai nou), este forța, puterea și înarmarea guvernării centralizate.

P.S.

Poate și de aceea în zona cea mai îndepărtată de București – Aradul – avem 4 zile de ”sărbătoare” armată, sub ”genericul Aradul, Întîiul Oraş al Unirii

Trăiască libertatea, trăiască România,
Trăiască X-escu, partidul şi poporul,
Trăiască România, trăiască tricolorul.

Pierdut Senat, câștigat democrați(e)

Pe fond, funcția de Președinte al Senatului nu aducea avantaje Opoziției în jocul decizional. În cel mai bun caz, avea rolul de a constata că numărul lor este mai mic decât cel al coaliției de guvernământ. Miza deci, nu era una politică. Sau?

De câte ori se întâmplă un eveniment important în contextul socio-politic, cel mai bine e să lași informația să se așterne câteva zile. Așadar, după câteva zile, vin și unele concluzii: Sigur că Mircea Geoană, marginalizat în PSD – neavând altă funcție de conducere în partid de la ultima semi-mazilire după ce Victor Ponta a ajuns președintele social-democraților  – a început să construiască intens un brand propriu. Dar a spune că nu mai reprezintă PSD în poziția din Senat…povestea mi se pare cusută cu ață albă.

Că pune în pericol construcția USL ? Păi…USL pune în pericol construcția USL. Dacă te uiți la rezultatele din 2008, PSD+PC și PNL aveau cu multe mai multe procente în Parlament decât PDL și UDMR, chiar dacă partidele actualului USL se uzaseră după perioada petrecută la guvernare. Acum USL are în sondaje puțin peste 50%. Deci niciun progres, chiar dacă PDL e cu mult sub 25%. (Acest lucru demonstrează în același timp și că alianțele sau coalițiile de guvernare închegate post-electoral, NU sunt reprezentative!)

Atunci, ce să fi fost în mintea USL-ului când au renunțat la poziția de la Senat, care de fapt mai asigura și ultima fărâmă de democrație a actelor legislative din Parlamentul României? Toată lumea (din presă, dintre analiști, chiar și unele voci din opoziție) sărea că dacă merg până la capăt cu mazilirea lui Geoană, vor pierde la vot locul în detrimentul Puterii! Mai ales că parcă se discută despre o procedură de suspendare a lui Băsescu!?

Hmm. Să fie chiar așa? Se vehiculau numele lui Radu Berceanu sau Vasile Blaga care să se așeze pe scaunul proaspăt eliberat de Geoană zilele trecute. Aici devin lucrurile interesante.

Pentru că asta ar fi și șansa acestei tabere din PDL să scape de Băsescu. Cum?

Cu unul din ”greii” PDL (Berceanu sau Blaga) în poziția de Președinte al Senatului, în cazul suspendării Președintelui României funcția fiind preluată interimar de acești ”adversari din interior” ai Tiranului, aflați în fruntea Senatului. Iar aceasta ar putea fi unica șansă a taberei Blaga-Berceanu de a pune mâna pe partid și a sta în umbră pentru următorii câțiva ani, până când se erodează și USL-ul la guvernare. Pentru că, la cele 10-15 procente de simpatie a marinarului în rândul populației, firul suspendării lui se taie doar în Parlament, iar românii doar vor aproba trimiterea lui Băsescu acasă (sau de ce nu, la ”răcoare”).

Dacă privim în trecutul acestui partid, schimbările conducerii s-au făcut doar prin trădări devastatoare și jocuri de culise. Însă scăpând de Băsescu scapă, – poate cel mai important pentru ei – de condamnările la privare de libertate pentru acte de corupție în care întreg PDL-ul, până la ultimul lor colaborator este îmbibat.

Chiar și procedura de suspendare a fost pusă pe masa discuțiilor (și acțiunilor) în ultima săptămână, cam când a început să fie clară schimbarea lui Geoană de la Senat.

Deci, dacă înțelegerea din culise a USL-ului de a salva cei 25% ai PDL-ului pentru Blaga și Berceanu, are ca rezultat suspendarea lui Traian Băsescu și în cele din urmă, înlocuirea lui din fruntea partidului, precum și alegeri comasate cu prezidențialele ?

Noaptea cuțitelor lungi

Noaptea de luni spre marți e una pustie. Cu tot cu frigul de noiembrie, scena după 2 dimineața transformă orașul într-un deșert arctic. În alte părți însă, spiritele sunt încinse și temperatura este foarte ridicată.

Am aflat de la o agenție de știri cum că PSD dorește înlăturarea lui Mircea Geoană de la președinția Senatului. Mi se părea o glumă. Sau o dezinformare ”pe surse” (în genul celor de acum 1 an cum că ar pleca din PSD). Primul instinct la aflarea informației a fost să acuz dezinformarea. Însă Victor Ponta ne asigură că a fost o decizie a tuturor reprezentanților partidului în Biroul Permanent. Foarte ciudat…

Odată intrat mai mult în actualitatea zilei, aflu și că Sorin Vântu a fost reținut de poliție. O zi după, ”decizia” de a-l schimba pe Geoană a fost întoarsă din drumul decapitării. Numai că domnul Ponta nu se lasă și amenință că își dă demisia dacă nu se pune în aplicare decizia din PSD. Întâmplări ciudate, care merită punctate.

  • Ideea lui Victor Ponta de a-l înlocui pe Geoană nu vine ca imbold la vizita președintelui Senatului în S.U.A.
  • Mircea Geoană s-a ”îndepărtat”, dacă ai fost atent pe acțiunile sale din ultimele luni, de PSD, promovându-și o imagine mai mult independentă.
  • Victor Ponta a vrut să-l scoată din partid pe Geoană încă de când a preluat președinția partidului social-democrat.
  • Pierderea Senatului în defavoarea coaliției PDL-UDMR este un risc mult prea mare decât o ambiție personală.
  • Cearta taberelor Blaga-Berceanu vs. Udrea-Băsescu-Boc din PDL devin tot mai intense, iar știrea vine numai bine când încep arestări și presiuni asupra unora din PDL (-vezi arestarea lui Apostu, concetrarea pe Falcă din Cațavencii si atacurile asupra lui Ioțcu (PDL, președinte CJ Arad, tabără diferită de Falcă) din mai multe planuri).

Adevărul este că domnul Geoană are o promovare de om de stat mai mult decât membru de partid . Și tot așa de adevărat este că nu împiedică orice tentativă și inițiativă a PDL-UDMR în Senat, cum i se cere (vezi Năstase@Sinteza Zilei; 8 nov) de către partid. I se reproșează că nu e ”politic în Senat”, că nu se bate pentru partid așa cum ar vrea membrii PSD; de parcă Senatul ar trebui să fie curtea de joacă a unui partid, așa cum e acum Camera Deputaților condusă de PDL.

Adevărul este că domnul Ponta a avut o ascensiune mult prea rapidă, chiar și la standardele impuse de odată-tânărul Mircea Geoană. Faptul că a avut un minister fără portofoliu în guveranrea PDL-PSD și că a mers în anul 2011 la o întrunire cu ușile închise – alături de Liviu Dragnea – cu Traian Băsescu, iar acum că ”preferă” să piardă Senatul și să dezbine în două PSD-ul, ridică mult mai multe semne de întrebare privind tabăra pe care o susține.

Adevărul este că anulezi diferențele între 2 corpuri arborând aceleași caracteristici pentru ambele. Iminenta dezbinare a PDL, începută la ultimul congres, și accelerată pe agenda publică în ultima perioadă prin instituțiile de Stat manipulate în interes personal de taberele adverse, trebuia contrată în comunicarea PD printr-o găselniță de tipul ”înlocuirea lui Geoană de la Senat”.

În timpul campaniei prezidențiale, Ponta l-ar fi sfătuit pe Geoană să îi replice lui Băsescu ”tot securist ai rămas”, iar Geoană refuză un astfel de discurs. Așadar, cine vrea un alt fel de Românie? Și cine este de partea cărei tabere atunci?

De ce Romania nu vrea sa fie dictatura

Unii ar spune că este. Într-o măsură și în unele domenii au dreptate. Dar de ce nu e complet dictaturizată? Unii ar spune că suntem pe drumul ăla, dar încă nu am ajuns acolo. Motivul principal pentru care România nu e dictatură este următorul:

Românii nu vor dictatură.

Când te uiți însă la aleșii românilor (deputatul Cezar Preda – PDL cu procurorizarea agenților SRI, primarul Gh.Falcă – cel cu interzicerea adunărilor publice, președintele Băsescu – cel cu tăierea pensiilor și încălcarea Constituției), ai spune că ”așa vor să fie conduși românii”. Că doar au fost aleși, iar prostimea pare că vor să îi aleagă din nou (din sondaje cel puțin; încrederea în Băsescu e în creștere de la începutul anului).

Democrația este totuși cel mai bun sistem perfecționat până acum.

Rămâne perfectibil, dar este cel mai bun la momentul de față.

Mecanismele democrației parlamentare permit luarea unor decizii care să mulțumească (cât mai mult din) populația unei țări. Deoarece acest model nu este făcut strict pentru majorități (îmi place să le numesc minorități majoritare – diferența dintre majoritatea aleasă și minoritatea din opoziție poate fi, ȘI ÎN ROMÂNIA A ȘI FOST în 2008 de câțiva parlamentari, adică aproximativ câteva sute poate chiar zeci de mii de persoane care și-au exprimat votul). Și modelul funcționează în România – dacă un singur element ar fi în limitele sale: Președintele.

 

Gustave Thibon spunea la un moment dat că nu te poți plânge de un lucru sau un sistem care a adus rezultate benefice unui grup dacă tu nu ai avut la dispoziție și ai aplicat un lucru sau un sistem care să aducă rezultate mai bune altui grup. Cu alte cuvinte, lucrurile stau așa cum stau fiindcă nu a existat o situație care să fie ”mai valabilă” pentru starea de fapt din acel moment.

Așadar, ”ne culcăm cum ne-am așternut” devine o sintagmă ancorată în realitate și în practică.

Decalajul față de funcționalitate și importanța relevantă pentru noi în cazul ăsta: Cum spuneam într-o altă postare, președintele are funcții precise. La noi, și-a ieșit din acestea. A preluat cele ale unui Prim-Ministru. Lăsând la o parte servilismul dl.Emil Boc și disciplina de partid a PD-ului, instituțional am ajuns la un blocaj din cauza Președintelui. Funcția sa de mediator a fost anihilată atunci când a preluat –în practică– prerogativele de șef de Guvern.

În mod normal, un prim-ministru și cabinetul său (mă refer aici la susținerea și activitatea partidelor de la guvernare) au o viziune pe care o propun țării. Dacă aceasta nu este în concordanță cu reprezentanții cetățenilor în Parlament, inițiativele legislative ale guvernării întâmpină opoziție. Și din această opoziție de gândire și ideologii, ar trebui să rezulte concesii, în urma cărora cea mai mare parte din români sunt mulțumiți de către decizii. Pentru că < CEA MAI MARE PARTE > nu înseamnă procentele de 1 sau 5 % prin care s-au câștigat alegerile de către o tabără politică. Oamenii nu votează exclusiv pe baza ideologiilor (mai ales că în România, ideologia partidelor e în gri, nu în alb și negru) și nu țin la opțiunile lor politice pentru o perioadă atât de îndelungată cum e cea de 4 ani.

 

Justițiarul.

Reluând ideea lui Thibon, când alegem ceva, nu GREȘIM. La momentul acela, este perfect validă alegerea. Așa se explică ”nevoia” românilor de a avea un președinte-jucător. Cel ce era din sistem, îi știa punctele tari și cele slabe. Era destul de ”puternic” pentru a se duela cu ”Bestia” Corupției din România (întruchipată atunci de Năstase și oamenii săi).

 

Și lumea l-a ales pentru acest lucru. Dar în același timp, au ales – prin PNL și Alianța D.A. – o liberalizare față de politicile anterioare strâns legate de intervenția și ajutorul Statului. De aceea am avut o neconcordanță între președintele-jucător și o democrație parlamentară funcțională; în plus, Partidul președintelui acționa în Parlament și în Guvern ca opoziție.

 

Astăzi

Faptul că legea asistenței sociale nu a trecut acum câteva zile prin Parlament în forma dorită de inițiatori este un lucru N O R M A L într-o democrație funcțională. Astfel de lucruri se pot întâmpla; nu e sfârșit de lume, nici de buget național.

Ceea ce nu este N O R M A L și care agravează funcționarea democrației în România:

  • Fapul că Președintele îndeamnă Guvernul să-și asume răspunderea (o procedură gândită pentru situații excepționale)
  • Faptul că Președintele pune presiuni asupra parlamentarilor pentru a nu vota împotriva Guvernului la o eventuală Moțiune de cenzură a acestuia.

SOLUȚIA: nu un președinte-jucător. Doar că nu aceasta e soluția ”cea mai valabilă”. Până în 2014, România poate deveni dictatură, chiar și fără voia ei. S-a mai întâmplat prin anii 50. Și atunci, și acum pare-se, prin pârghii Legale (legislative și de procedură). Așadar, soluția potrivită ar fi – A T E N Ț I A sporită la procesele legislative.

Ce-i de făcut cu România practicantă

 ?

Am participat în urmă cu un timp la o dezbatere publică. Aceasta a avut prilejul de a fi consiliată de președintele Academiei de Advocacy din România. Managerul public, Claudia Macra, care e în același timp și responsabilul relației cu societatea civilă din cadrul Primăriei, a avut în marea parte a evenimentului un comportament echidistant față de elementul decizional politic al cărui iraționalitate în gândire și planificare era atacată și care (inițiatorul proiectului dezbătut de altfel) nici nu era măcar prezent la dezbatere.

 

Rămân puțin în domeniul Politicilor Publice. Mi-a intrat în atenție, în cadru universitar, modelul Noului Management Public. Care, printre altele, precizează < Distincția clară între persoane numite politic și manageri publici >.

 

În Arad, oare cum stau lucrurile ?

Doamna Macra mi-a demonstrat, într-o altă dezbatere, spre sfârșitul căreia intrase și se așezase dosit în sală, primarul actual Gh.Falcă, (tot inițiator al proiectului dezbătut la acea dată) că nu se poate delimita de cvasi-dependența politică a funcției pe care o ocupă. Aceasta intrase într-o serie de acuze la adresa participanților, cu un evident caracter de mulțumire a ”șefului”. Sigur, în teorie pregătirea managerului public este mult mai înaltă decât cea a unui funcționar public. Drept urmare, și prestanța dar și remunerația este mai mare, iar tentația de a fi părtinitor politic ar fi astfel înfrânată. Este un soi de tehnocrat, de pe urma căruia doar ai beneficii, și fără de care ai lacune – și în management și în imagine; vezi cazul Ministrului de Finanțe în Guvernul Boc 3 – Sebastian Vlădescu.

 

Doar că teoria sună bine, cu practica stăm mai greu.

În România, Președintele are 4 funcții atribuite prin Constituție. Una de reprezentare, alta de garant al independenței, unității și integrității teritoriale a țării, încă una de veghere la respectarea Constituției, și nu în cele din urmă, una de mediere între Puterile Statului.

Nicăieri în fișa postului nu spune că el se ocupă cu politicile sociale, cele fiscale sau administrative. Constituția a fost bine gândită de către Mihai Constantinescu: o persoană care veghează asupra respectării drepturilor, libertăților, precum și a textului legislativ fundamental al țării (Constituția însăși), nu are voie să se preocupe cu nivelul impozitării, politicile publice sau costurile electorale ale unor decizii guvernamentale.

 

Așadar, cum facem teoria să fie validă și în practica românească ?

Micșorăm ciclurile electorale (de la 4 ani la 1 sau 6 luni !) permanetizând comportamentul electiv-participativ ? Înființăm comitete și comiții de supraveghere cetățenesc-justițiare asupra politicienilor și managementului public ?! ”Ce-i de făcut” întreba și Lenin când sistemul de atunci părea să nu mai fie de suportat. În Vest s-au făcut concesii: ziua de lucru de 8 ore, week-end liber, protecția muncii, sindicalizare, protecție socială. Astfel s-a evitat furia proletară ce a făcut din Armata Roșie personificarea sângelui curs în numele egalității. În Est, ne-am împleticit de tancurile altora. Acum suntem cât de cât liberi – de independență nu sunt prea sigur.

 

Ce facem, totuși ?

Ne fălim cu straie de democrație pe bulivardul Europei, dar acasă goliciunea este într-atât de urâtă încât ne e teamă să ne uităm în oglindă. Zicem că vrem democrație dar nu ne comportăm democratic. Deoarece, până la urmă sancționăm productiv comportamente și concepte pe care le considerăm neadecvate și dăunătoare SAU adoptăm o poziție pasivă și indignată?

 

mâine: –

DE  CE  ROMÂNIA  NU  VREA  SĂ  FIE  DICTATURĂ !

Presa: de la stânga, de la dreapta

Eroarea frecventă: stânga românească e comunistă, dreapta e anti-comunistă.

Cum ajung ideiile momentului la oamenii din țară dacă nu prin presă?

      În țări străine este evidentă pentru public apartenența marilor ziare sau televiziuni la un spectru sau altul al ideologiei. În S.U.A., cine se uită la FOX News, știe că nu o să audă vorbindu-se de bine despre democrați, așa cum dacă cumperi o ediție din The New York Times se va putea observa înclinația echipei editoriale către liberali. În Franța, Le Monde e pe o parte, Le Figaro în cealaltă. Chiar dacă nu operăm cu valori radicale (alb sau negru ci mai degrabă nuanțe de gri), lucrurile sunt cât de cât bine stabilite.

      La noi, s-ar părea că sunt la fel. Nu o să vezi, decât rar, o persoană care admiră ”intelectualii” și se declară ca fiind de dreapta, să citească altceva în afară de publicațiile Adevărul. Așa cum unui abonat al Jurnalului Național nu îi prea pasă de opinia lui Liiceanu sau Pleșu într-un subiect sau altul. Acesta (abonatul) ar apleca urechea mai degrabă către intelectuali cum a fost regretatul Adrian Păunescu.

      Așadar, mulți mărturisesc că vine ca o surpriză nepromovarea revenirii la monarhie a unor oameni ”de dreapta”. Mai ales că unii dintre ei, cum sunt domnul Pleșu, au fost foarte apropiați de factorii decidenți în acest sens. În ceea ce privește mass-media, era frapant cum găseai la Realitatea TV (care, în bunul stil de dreapta, s-a dezmembrat în 2 și se pare că amândouă vor funcționa în paralel cu același nume) invitați și moderatori care găseau motive să-l disculpe pe Traian Băsescu în disprețul arătat de acesta lui Mihai I al României. Și te gândești la RTV sau Adevărul ca de dreapta după apartenența politică a patronilor: Dinu Patriciu – membru PNL. La fel, Trustul Intact (Jurnalul, Antena 1, 2 și 3) ca fiind de stânga, cu Dan Voiculescu în fruntea lor și bunoară, în capul Partidului Conservator.

      În ultimele luni, Antena3 – principalul exponent al Trustului Intact – a început să promoveze intens Casa Regală, cu Principele Radu și Principesa Margareta invitați și subiecți de emisiuni. Odată cu apariția publicațiilor aniversare a Regelui Mihai, ziarul ”de stânga” al României preia drepturile de autor ale acestora și le oferă publicului la prețuri mai accesibile. Păi cum așa?! Patriciu, unde-ți este înclinația către Casa Regală? Ca să fiu corect, Adevărul a publicat un serial despre viața Regelui. Ce-i drept, jurnaliștii ziarului (cum e domnul Cristoiu) au ținut să atragă atenția că prea multă importanță îi acordăm acestuia.

      Mai în glumă, mai în serios, colegul de la Mișcarea Arădeană, Cătălin Mihalache, mi-a relevat că mai multe dreptăți s-au făcut Casei Regale în timpul mandatului PSD din anii 2000-2004 decât în orice altă guvernare ”de dreapta”.

      Cum de? Am putea spune că stânga dorește să ia electoratul filo monarhic al dreptei. Însă, întrebarea cea mai profundă și care poate deranja e ”De ce nu a făcut dreapta ceva să îndeplinească doleanțele electoratului filo monarhic?”

      
POATE Pentru că:
      Atunci când au venit comuniștii prin anii 50 (și într-adevăr au venit – cu o divizie armată via URSS: ”Tudor Vladimirescu”) au împins tot spectrul politicii românești într-o singură talgeră a balanței ideologice. Comuniștii (pro-dictatură a proletariatului) ȘI anti-comuniștii (pro-democrație parlamentară). Partidele istorice (PNL, PC, PNȚ, PSD – deși actualul PSD nu e continuatorul acelui partid) s-au opus lui Groza respectiv Dej. Regele a reprezentat ultimul liant dintre democrația României și cea ”importată” din URSS. Așadar, cei care se opuneau comuniștilor, erau și pentru monarh; el avea să restabilească ordinea normală – deși normalitatea în acei ani conflictuali e foarte greu de definit.

      După deceniile lungi ale dictaturii ceaușiste, paleta ideologică la dispoziția românilor era următoarea: cei care s-au opus comunismului importat din URSS, suferind consecințele împotrivirii lor prin pușcării (PNL, PC, PNȚ) ȘI cei care au fost crescuți de regimul lui Ceaușescu, dar care au înțeles că vremea unor guvernări fără ”față umană” nu mai este posibilă.

      Și ajungem în 2011, unde așa ziși de dreapta (PDL) bifează prezența vechilor cadre comuniste, iar PNL-ul istoric (mic și acum) își vede prea mult de propriul interes pentru a se dedica unei reveniri la monarhie. În timp ce stânga PSD-ului a aratat că e dispusă la concesii (electorale sau nu, nu vom ști), respectând și punând în prim plan o instituție în viață a României: Regele. Să fie chiar așa? Fiecare să decidă.

Despre hoți

…nu ar fi multe de spus. Sunt de toate formele și culorile (politice sau de altă natură). Au tehnici din cele mai diverse, demne chiar de romane SF.

      Sâmbăta trecută, am poposit timp de 5 minute pe platoul din fața Primăriei. Lăsând pentru altă postare problema îngrădirii libertății cu lanțuri de 20.000 lei, am să mă concetrez în această poveste pe micii infractori; pe cei mari îi demontăm cu altă ocazie.

      Prostituata și (cred) proxenetul ei mi-au scurtat șederea pe băncile de la km 0. Așa că m-am pornit grăbit către Noaptea Bibliotecilor, unde am fost impresionat de micile activități care au făcut din evenimentul de la A.D.Xenopol unul de excepție.

      La ieșire, bibicleta cu care mă deplasam de obicei nu mai era unde o lăsasem. Lanțul bucățele de pe jos mi-a confirmat: bicicleta mi-a fost furată. N-am zăbovit și am contactat poliția, făcut plângeri, dat cu subsemnatul.

      La aflarea veștii, prietenii erau mai șocați și (parcă mai) îndurerați ca mine. Eu în schimb nu mi-am pierdu speranța că bicicleta a dispărut cu totul și că o voi mai revedea vreodată. A doua zi am mers în Obor și am căutat-o printre și pe tarabe. Fără rezultat.

      Sâmbăta (spre duminica) aceasta, am recuperat-o. Dezechilibratul de Codruț (sau Jacky după cum îl cunosc unii) rula pe ea, parcând într-un drift fix în fața mea ! Long story short, bița e din nou în posesia mea.

      Infractorul e încă în căutările poliției. Pentru el, lanțurile încă nu zdrăngăne. Dar nu asta mă interesează în mod special.

      Nu văd întreaga poveste ca pe una de justiție sau dreptate. Poliția ajunsese, cu chiu cu vai, în 10 minute la locul faptei. Iar Codruț e probabil pitit pentru o vreme pe undeva prin oraș.

      Relatarea e pentru mine o poveste despre lipsa unei speranțe. Dacă multe persoane erau deja resemnate, eu credeam că voi recupera bicicleta, într-un fel sau altul.

      Lanțul care ne leagă să vedem soluții chiar și acolo unde nu pare a fi de fel vreo licărire, strâmge tot mai tare și mai prezent. În acest context, inovația este ca și exilată.

      Pe alocuri mai vezi o excepție care să confirme regula. Teatru Auăleu cu ”Ferma Animalelor” au fost duminică o palmă de trezire pentru cei care sunt tot mai sufocați de lanțul de hoți de vise și speranță ai societății.

Afară plouă

Calendaristic, toamna a început. Faptic, până la începutul lui octombrie a plouat de 2 ori maxim. Vorbesc local, desigur.

Afară nu plouă. Înăuntru da. Cel puțin așa se fac membrii Consiliului Local. Instituțiile (deoarece cazul nu este limitat la Arad, ci e valabil și în Parlament) ce au ca scop asigurarea funcționalității normale a unei unități-administrative nu numai că scârțâie, ci s-au mumificat.

   Participând la o nouă ședință de Consiliu Local a anului de grație 2011 (Anul 4 după U.E.), sunt în continuare frapat de lipsa unor comportamente democratice. Nemenționând tăvălugul clientelei partidelor mari (putere și opoziție) peste principiile unei economii de piață, ce este mai revoltător îmi pare a fi reacția de tip ”no-comment”.

La întrebările concrete (la subiect și deloc retorice) a unor consilieri din opoziție, cei de la ”putere” clipeau sacadat și nu au schițat niciun gest. Nici măcar unul de tipul ”nu doresc să comentez acest aspect”. Priveau în gol, parcă nici auzind întrebările. Robotizați, răspunsul lor era aproape de fiecare dată – ”supunem la vot”. Mecanizați, rândul ”puterii” vota în sincron cum le stabilise conducătorul lor.

Îngrijorător este că cei care au pus întrebările și au fost tratați cu o ploaie de ignoranță (atât din partea guvernanților cât și a presei), au acceptat pașnic soarta robotizării democrației. Nu spun că ar trebui să-și fi rupt cămășile și firele de păr de pe piept, dar un glas mai vocal e necesar pe viitor.

Primăria aruncă acum 8 milioane de lei noi în îmbunătățirea comunicării și participării la procesul decizional. Spun ”se aruncă” pentru că o să fie bani irosiți pentru arădeni dintr-un singur motiv: nu avem nevoie de metode specifice, acțiuni științifice de încurajare de bla bla pentru a fi democratici și participativi, ci de bun simț și respect pentru sistemele colegiale ce fac dintr-o democrație reală cel mai bun sistem de până acum.

Nu vă faceți griji însă! Democrația în Arad nu este moartă. Este ”doar” în convulsii mute.