„Pentru aceşti elevi deprimaţi există prea puţini psihologi şcolari: unul la 3.000 de elevi, care nu fac faţă cerinţelor.” Cu toate că suprasaturarea mediatică a cazului profesoarei șpăgare s-a cam stins, iar o nouă știre vine să anunțe corelația dintre elevi nefericiți și școli proaste și locul 6 pe care îl ocupă România în top, citatul de mai sus datează din 2006.
Chiar dacă nu surprinde pe nimeni cu capul pe umeri, tristețea (respective fericirea) unui copil aflat cam 8 ore dintr-o zi la școală nu tine numai de climatul dintre cei 4 pereți ai sălii de studiu. Povestea care era relatată acum 8 ani nu cred că s-a schimbat în prea mulți parametri. Deci relatările mass-media despre educație, în termeni de „sistem” sau „șpagă” ar trebui să atingă și „violența în familie” sau „traiul la limita sărăciei”, asta dacă într-adevăr ne interesează fericirea elevilor și rezultatele care dau școli bune. Dacă vorbim doar ca să ne simțim puțin mai bine, noi comentatorii de pe margini (părinți, miniștri, jurnaliști), atunci… bine.
UPDATE: A auzit cineva vreo știre națională despre alegerile de la Consiliul Național al Elevilor, structura reprezentativă a elevilor din cadrul Ministerului Educației? Cam da, nu interesează pe nimeni. Când vom ajunge ca Președintele să fie abordat de un „președinte” copil (sau elev) și să-și pună ambii dilema cum pot lucra adulții și copiii împreună pentru a schimba societatea în bine, cum este cazul în S.U.A. (vezi clipul de mai jos), abia atunci am putea dezbate cu adevărat ceva semnificativ în educație, nu can-can-uri.