Automatismele? Nu, ciocolata e de vină. Pentru că o consumai prea des și mă molipseai și pe mine. Poate îmi lipsește tăcerea ta. Nopțile dormite de la 4 a.m. încolo. Visele urâte după masa și lipsa apelurilor telefonice. Și da, râsul, să nu uit de râs de mâncați popcorn! Înghețată! Superb!
Acea o zi de calm, liniște, timeless.
Sunt neconcentrat, nemotivat; e normal să fiu debusolat acum. Vorba unui prieten, “Nu ești supra-om, ce naiba! E normal!”
Nu automatismele, tocmai unicitatea mă frământă..și o doresc cu ardoare. Culmea, din nou.
🙂 vom supravietui noi cumva si va fi cu atat mai intens cand ne vom vedea…
>:D<
Imi vin in minte:
Paradox 1. Acela in care iti doresti “din nou” acel unic, cand unic inseamna tocmai ca se intampla o singura data. Si din nou-ul nu mai este unicul.
Paradox 2. Acesta ar fi mai mult un fenomen, decat paradox. Perfecta balansare a impartirii feliei spatiu-timp astfel incat distanta sa nu reprezinte un factor de dezamplificare iar timpul sa aplice o forta egala ca valoare dar in sens opus distantei.
So..doar timpul e “de vina” 🙂