Privind în urmă la toate verile pe care le-am trăit, la toate deşerturile trecute, nu pot să nu observ că nisipul mi-a şters urmele pe care le-am lăsat în el. De fapt, nici nu am apăsat îndeajuns de tare ca să las o urmă. Ce spune asta despre mine? În momentul acesta, nu spune nimic. Mai bine, spune că nu am făcut nimic.
Şi nu dintr-un impuls egoist sau egotist încerc să las o amprentă. Căci nisipul tot îmi va şterge urmele pe care le-aş lăsa. Oricât de adânc aş apăsa. Dar nu doresc să apăs cât pot de tare din cauza lumii, căci amprenta nu este lăsată asupra lumii, ci asupra mea. Cum şi cât de mult voi înţelege mai bine lumea, oamenii, natura, divinul şi la urmă şi la început, pe mine, depinde de răsăriturile şi apusurile ce urmează.
Nu poti merge prin nisip fara sa lasi urme si nu poti lasa urme suficient de adanci pe care sa nu le stearga vantul. Tot ce poti sa faci e sa lasi urme in sufletul altora, asta iti va asigura nemurirea. Indiferent de cine esti.
Ai dreptate, căci la urmă suflete suntem toţi. În orice ar face în viaţă o persoană, va lăsa o urmă în sufletul altor persoane. Sunt sigur că şi sihaştrii (care au un contact limitat cu oamenii) lasă urme în sufletele celor care aud despre acţiunile lor.
Ce aş vrea să fac însă e să las o urmă pozitivă (if there is something like good or bad). Reformulez: aş vrea să las o urmă relevantă.